O mie și una de nopți, îngerii din Biblie și din Coran

În vacanța asta ciudată prin care trec și copiii, și adulții – mai ales cei din categoria 65+ –,ca să nu ne tîmpim tot uitîndu-ne la televizor și ca să nu ducem dorul vacanțelor adevărate, nu ne-ar strica niscaiva călătorii imaginare, în spațiu și în timp, pe citite.

O carte pe care o pot citi fericiți și copiii, și adulții, O mie și una de nopți! Am avut de-a face mai întîi, în copilărie, cu o traducere a lui Eusebiu Camilar. Avea vreo două sau trei volume și era țintită pentru lectura copiilor. Lipseau din ea aromele, izurile și damfurile limbajului popular al acestor nopți și mai ales umorul. Dar funcționau binișor epic.

De-abia cînd a apărut în BPT traducerea lui Haralambie Grămescu, am descoperit minunea poveștilor din nopțile arabe și formidabilele metode narative ale Șeherezadei de a ține trează curiozitatea sultanului care, după ce le lua fecioria fetelor cu care se căsătorea, le dădea în ziua următoare pe mîna călăului. Așadar, Șeherezada îi spunea noaptea povești sultanului, sub amenințarea că de dimineață o aștepta iataganul care urma să-i taie capul.

Ce-o fi fost însă în mintea călăului care se ocupa cu descăpățînarea nevestelor de o noapte ale sultanului? Căci în timp ce Șeherezada îl făcea din vorbe pe sultan, pesemne că el își pregătea ustensila, noapte de noapte, s-o încerce pe gîtul ei. Poate că mai avea tipul și alți clienți, dar principala comandă zilnică a sultanului nu-și mai făcea apariția.

Cu sora ei Doniazada în rol de moderatoare, Șeherezada avea grijă ca înainte de ivirea zorilor, cînd tăcea neabătut, să înceapă o nouă poveste, și mai tare decît cea de dinainte. Tehnica asta e folosită azi în telenovele, pentru a amîna moartea serialului, decisă de lipsa audienței.

Vechea tradiție a povestitorilor ambulanți a căror marfă orală sînt basmele din O mie și una de nopți se păstrează și azi prin suk-urile, adică piețele, de prin Arabia. Mi-ar plăcea să fac parte cumva dintre cei care cască gura la poveștile lor, ca să-i văd cum reacționează, eu cu gîndul și la Homer, cel revendicat de șapte cetăți grecești.

Basmele din O mie și una de nopți n-au fost inventate pentru copii. Ca și romanele Călătoriile lui Gulliver și Robinson Crusoe.În traducerea lui Haralambie Grămescu există și povești nerecomandate copiilor sub 12 ani, chiar dacă pasajele cu aventuri sexuale sînt relatate metaforic, dar suficient de transparent încît și un copil să se prindă cum e cu ele, ceea ce nu mi se pare deloc rău. Cred că educația sexuală timpurie a copiilor nu le răpește inocența, care ține de convențiile noastre, cel mai adesea idioate, despre ceea ce trebuie să știe copiii. În privința asta, închinătorii Coranului sînt mai relaxați decît creștinii. Raiul lor cuprinde ca promisiune fermă fericirea relațiilor sexuale și după moarte cu hurii, virgine care își recapătă virginitatea după fiecare contact sexual.

Or această promisiune a raiului ține de momentul în care a fost formulată, ca să zic așa. Adică de vremea cînd Mahomed însuși se adresa unor eventuali cuceritori pentru care violarea cuceritelor era un soi de răsplată pentru trupeții care nu dobîndeau putere politică, ci se bucurau și ei de ceea ce puteau, pe loc.

În O mie și una de nopți, însă, n-am citit elogii ale violului de pe urma cuceririlor militare, la fel cum n-am citit nici elogii la adresa cuceritorilor care s-au ținut de rele, în numele religiei. Asta mai puțin față de incendierea Bibliotecii din Alexandria, pe care Șeherezada o consemnează cu explicațiile și justificările știute. Dacă acele cărți și manuscrise contraveneau Coranului, trebuia arse, iar dacă nu, puteau fi arse fiindcă ar fi fost de ajuns Coranul, ca izvor de înțelepciune. Totuși, cum-necum, lumea creștină medievală și-a regăsit pierdutele izvoare de înțelepciune antică numai cu ajutorul necredincioșilor arabi care le-au tradus pe limba lor și care au au fost traduse apoi din arabă, ca vechi prospături culturale.