Vrînd să mă dumiresc cine e Adriana Neagoe*, aflu că a urmat cursurile de scriere creativă ținute de Florin Iaru. Adriana Neagoe e medic psihiatru și vocația literară și-a descoperit-o ori și-a luat-o în serios după șaizeci de ani. Pînă aici, nimic prea neobișnuit, doar că discipola lui Iaru i-a fost elevă de la distanță. Nu de la o distanță locală, ci tocmai de la Boston. A.N. a ajuns în America în 1990, după mineriada din 13-15 iunie, simptom clar de luciditate politică. Nu știu dacă și ea a trecut prin perioada de „Nu vreau să mai aud de România”, despre care mi-au vorbit prieteni care au emigrat atunci.
În povestirile ei americane e vorba și despre, cum să-i zic, dorul gastronomic de țară. Se simte la A.N. că a trecut prin școala lui Iaru și că va fi citit în junețe proza optzeciștilor. Scrie proză realist, fără zorzoane, precis, chirurgical, aproape minimalist, dar și cu un discret halo poetic. Există în povestirile ei o simplitate în expresie, complicată prin puterea de sugestie a textelor care spun fiecare o poveste, dar te trimit și la alte povești care s-au întîmplat aievea ori s-ar fi putut întîmpla dacă. Dacă ce? Dacă personajele sale n-ar fi străbătut viața pe un anumit drum, pe care și l-au ales, deși s-ar fi putut ca, lovite de ghinion, drumul acela să le ducă și în altă direcție, nefericită.
Lucrurile astea sînt mai explicite în povestirile bucureștene ale Adrianei Neagoe, scrise cu sensibilitatea cuiva care s-a învățat cu libertatea și care descoperă silnicii în așa-zisa libertate din anii cincizeci și șaizeci sau în povestirea de o blajină ironie cu bunicul care i-a tot așteptat pe americani și cu veteranul american care, în loc să ajungă unde era așteptat, a luptat pentru libertatea localnicilor din Vietnam, care nu i-au primit pe americani ca pe eliberatori, ci ca pe inamici care trebuiau distruși. Întors în America, veteranul e întîmpinat cu ostilitate de compatrioții power-flower, care protestau împotriva războiului.
Multe dintre povestirile din Placebo sînt despre imigrație și adaptare. În una dintre ele aflăm ce li se întîmplă unor români care au ajuns într-un lagăr de triaj din Elveția. Acolo sînt tratați cu o cumsecădenie aplicată mecanic, încît un cuplu care n-are acte de căsătorie e despărțit și cei doi sînt repartizați în cantoane diferite. Textul vine ca din partea unei tipe care inițial se consideră „înjosită” ca româncă atunci cînd se trezește alături de un țigan, Diamant, în curtea lagărului. Treptat, însă, tipa descoperă că Diamant e de o bunătate naivă care mai tîrziu îi va stîrni nostalgii, cînd se gîndește la el. Nimic didactic sau tezist în această povestire despre relațiile interetnice ale cetățenilor români ajunși în triaj undeva în Elveția.
De un umor amărui sînt povestirile despre dorul gastronomic de România și despre deosebirile culturale între români și americani, la atît de sensibilul capitol al obiceiurilor alimentare. În Bucarest aflăm de boicotul românilor împotriva moștenitorilor unui magazin cu alimente ca la mama acasă, care își tratează fără respect clienții și le vînd marfă expirată. În urma unui mesaj pe social media, românii reacționează la unison și nu mai calcă prin magazin, încît îl aduc în pragul falimentului. Sfîrșitul unui cocoș bătrîn, a cărui aparținătoare intelectuală americancă îl încredințează spre adopție unor colegi români, intelectuali și ei, stîrnește un scandal intercultural în Freddie.
Adriana Neagoe scrie și își mixează cu talent povestirile din acest volum, în care nu e vorba numai despre români în străinătate, ci și despre cei din Bucureștiul anilor ceaușismului sau despre americani care trec prin experiențe bizare în State, prin hoteluri, ca stewardesa Hillary, sau într-o intersecție, ca fata cu scuterul. Sper ca eleva lui Iaru, care a prins la Boston trenul optzecismului, să recidiveze.
*Adriana Neagoe, Placebo, povestiri, Editura Polirom, 2026
1 comentariu