Presupun că discuţia a început cam aşa: „Bătrîne, e cam nasol. Am băgat 45 de milioane în The Rum Diary şi-abia am scos 23. Vanessa a mirosit nişte chestii şi, dacă rupem pisica, 50% din cuferele lui Jack Sparrow sînt ale ei.“ La care Tim Burton trebuie să-i fi spus lui Johnny Depp, bătîndu-l uşurel pe umăr, ceva de genul „Prietene, stai liniştit, facem imediat un film“. După a treia bere era deja clar că, la cît doarme Johnny în ultima vreme, i s-ar potrivi la fix o comedie gotică cu discrete accente horror. Gen Nosferatu meets Edward Scissorhands. Prin telefon, Helena Bonham Carter şi-a exprimat de îndată acordul, solicitînd însă un rol secundar, de compoziţie.
Dintr-un heirupism prietenesc şi o fatală obişnuinţă. Aşa pare să se fi născut, pe jumătate mort, acest film* egocentric şi obosit, în care Johnny Depp afişează aceeaşi implacabilă paloare ca-n Sweeney Todd, Alice in Wonderland sau Charlie and the Chocolate Factory. E drept, de data asta o face din raţiuni iconografice: Depp e Barnabas Collins, un vampir pe jumătate playboy, pe jumătate businessman, cu rădăcini europene, care la sfîrşitul secolului al XVIII-lea e îngropat în pămînt american, de către o vrăjitoare posesivă, care se simţise trădată în amor. E descoperit accidental în 1972, cînd descendenţii săi aveau mai mare nevoie de fantastica lui experienţă financiară: aceeaşi rapace vrăjitoare, imună la trecerea timpului, aproape că-i îngropase şi afacerea piscicolă a familiei.
Reciclînd un soap opera omonim, de mare succes american în anii ’60 (cu 1.225 de episoade şi nişte milioane de fani), Tim Burton pare excedat de toate cifrele care-l precedă. Şi reuşeşte contraperformanţa contabilă de a se opri, în tot ceea ce şi-a propus, la jumătate. Pînă pe 4 iunie, la aproape o lună de la lansare, Dark Shadows* realizase încasări de vreo 70 de milioane de dolari în America, în condiţiile în care costase 150. Logic, pe undeva: filmul nu e nici horror, nici funny, nici sexy (iar Eva Green nu e Michelle Pfeiffer în The Witches of Eastwick). Dar e o operă de artă pentru adolescenţii intoxicaţi de True Blood şi The Twilight Saga, cărora pare că li se adresează în exclusivitate.
Foarte dezamăgitor, date fiind antecedentele lui Tim Burton: am reţinut o glumiţă à la Gheorghe Mencinicopschi – abia trezit la realitatea anilor ’70, lui Barnabas i se pare că enormul „M“ din faţa unui McDonald’s reprezintă intrarea în iad. Şi o scenă de sex fantastic, vecin cu întîlnirea nocturnă dintre Bute şi Froch, în care vampirul şi vrăjitoarea aprind violent nişte artificii (realmente) pe tavan. În fine, cine înţelege ce caută în această comedie tristă Alice Cooper (care cîntă la un party seventies organizat de Barnabas şi arată exact aşa cum se prezintă el azi fanilor de 50 de ani) e rugat să ne scrie pe adresa redacţiei. Presupun că e un anacronism la mişto, dar momentan îmi scapă complet sensul muzical al ironiei.
* SUA, 2012. Regia: Tim Burton. Cu: Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Eva Green.
Dacă doriţi să recomand
1) Autoreiji / Furie (Japonia, 2010; regia: Takeshi Kitano). La Cinemax – duminică, 10 iunie, ora 0,20. Scenariu tipic japonez, violenţă garantată: o serie de clanuri (hai să le zicem, simplu, sindicate) interlope se luptă, ca de obicei, pentru putere. Unele capete cad de la sine, altele sînt smulse în goana unei maşini. Ce face Kitano diferit de data asta? Foarte greu de precizat, dar nu înseamnă că nu-mi place.
2) Source Code / Transfer de identitate (SUA-Franţa, 2011; regia: Duncan Jones). La HBO – duminică, 10 iunie, ora 21,35. Un tip se trezeşte într-un tren, neştind cine e şi încotro se duce. Apoi se mai trezeşte o dată şi încă o dată şi tot aşa, încercînd să împiedice o explozie devastatoare. Sună ca Ziua Cîrtiţei pe steroizi. Ei bine, asta şi e.
3) Confessions of a Dangerous Mind / Confesiunile unei minţi periculoase (SUA-Canada-Germania, 2002; regia: George Clooney). La Digi Film – luni, 11 iunie, ora 1,35. „Numele meu este Charles Hirsch Barris. Am scris cîntece pop, am fost producător de televiziune. În plus, am omorît 33 de oameni.“ Suficient, aş zice.
