În cele cîteva dăți cînd ne-am întîlnit în particular, Alexandru Piru mi s-a părut, deopotrivă, un om cumsecade, dar și un tip capabil de răutăți gratuite, pe care le debita zîmbitor. Se deprinsese cu puterea literară și avea un fel ciudat de a vorbi despre el însuși, evocîndu-i pe alții.
Studenții și profesorii tineri cu care stătea de vorbă îl întrebau, invariabil, cum era G. Călinescu, căruia Piru îi fusese discipol credincios. Se spunea că, în ultimii ani, fostul asistent al autorului Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent schimba vorba. Poate și din cauză că se plictisise să tot pună această placă. Mai degrabă însă din pricină că devenit el însuși un clasic în viață, Piru se aștepta să i se pună întrebări despre el și despre opera lui. Avea o uriașă rezervă de anecdote pe care le spunea cu plăcere, unele din cariera lui de profesor, altele din viața lui de critic literar trecut prin multe. Amuzant era că atunci vorbea despre maestrul lui, G. Călinescu, pe care-l invoca de parcă ar fi fost o zeitate care trecuse și prin viața lui, binevoind să-i acorde încrederea, ca unuia despre care știa că avea să devină marele său preot, ceea ce Piru a și fost, nesmintit, după moartea profesorului său.
Prin anii ’80, de fapt în vara lui 1988, l-am văzut acasă la Puia, fiica adoptivă a lui Rebreanu. Se tutuiau cu o veche afecțiune, iar Piru îi vorbea gazdei cu o galanterie în care puteai bănui că bărbatul înalt, cu înfățișare de antropoid, îmbrăcat impecabil, îi aducea secrete elogii care o emoționau. Puia a scos atunci o sticlă de șampanie franțuzească, pe care o primise cadou în 1938 de la părintele ei și despre care Rebreanu îi spusese să o deschidă cu o ocazie specială.
Ocazia, ne-a spus Puia, era că trecuseră cincizeci de ani de atunci și că, după doisprezece ani, Alexandru trecuse din nou pragul apartamentului ei. „Treisprezece fără o lună”, a precizat Piru, pe un ton special, cu care-i ignora pe toți ceilalți din încăpere. Mie mi-a revenit onoarea de a destupa sticla. Șampania nici măcar n-a fîsîit. Avea o culoare galben chihlimbarie, după cum am văzut cînd i-am dat sticla lui Piru să toarne în paharele de cristal ale Puiei, pe care le primise de zestre de la Rebreanu.
În sufrageria apartamentului s-a lăsat o tăcere respectuoasă, pe care Piru a curmat-o invitîndu-ne să bem în memoria lui Rebreanu și de dragul devotatei sale fiice. Apoi, el și Puia s-au privit cu un înțeles care a rămas între ei doi și, poate, în privirile îngăduitoare cu care Rebreanu supraveghea apartamentul, din marele tablou de Camil Ressu.
1.435 de vizualizări
