Ucroniile sînt ca girafa ardeleanului: le citești, îți zici că așa ceva nu există, dar caști gura în continuare la aceste girafe de hîrtie.
Mai aplicat: ce-ați zice dacă, după ce a descoperit America, amiralul Cristofor Columb ar fi pățit-o cu indigenii și, în loc să se întoarcă în Europa, ar fi murit prizonier acolo? Și asta încă n-ar fi mare lucru, dar dacă vreo 200 de localnici i-ar fi copiat caravelele și ar fi venit cu ele în Spania, într-o expediție de cucerire cît se poate de reușită? Despre romanul lui Laurent Binet am auzit cu doi ani înainte de a-l fi citit și m-am gîndit că franțuzul s-a dedat la o coțcărie scandaloasă. Cum să cucerească indienii Spania și alte țări europene? se întreabă indignat orice europocentrist. Dar ca orice coțcărie reușită, și asta m-a făcut curios. Merita!
Binet ia lucrurile mai de departe, de la o expediție vikingă în America, pe la anul o mie și ceva. O expediție care ar fi lăsat urme în ADN-ul băștinașilor; sînt războinici încercați și au instinct de navigatori. Așa că e o capcană obiceiul unora dintre ei de a umbla goi-pușcă, obicei din care Columb trage concluzia eronată că indienii sînt niște primitivi drăguți și inofensivi care de-abia așteaptă să se lase creștinați. Indienii nu se sperie de caii spaniolilor – au și ei caii lor! –, se deprind rapid cu zgomotul archebuzelor și al tunurilor, ba chiar învață să le folosească pe cele luate pradă. Aflăm toate astea dintr-un raport pe care cucernicul Columb îl scrie pentru regalii săi sponsori, Isabella a Castiliei și Ferdinand al II-lea, de Aragon, cu un eficient umor involuntar, de-a dreptul cuceritor, în împrejurările date, în care fraierii sînt europenii.
La fel cum Columb laudă superioritatea catolică a europenilor în America, cronicarul indienilor învingători în Europa preamărește cultul soarelui și-i proslăvește pe-ai săi, mai citînd și din cînturile unei epopei a cuceriririi Europei în care sînt scoase în față faptele de vitejie ale generalilor eroi și – cum altfel? – ale marii lor căpetenii care ajunge împărat. Cronicarul anonim indian are stilul encomiastic al istoricilor de curte din Evropa acelei vremi. Din cînd în cînd, însă, același cronicar are accese de sinceritate, ca Procopius din Cezareea în istoria lui secretă, și dă în vileag ticăloșiile sîngeroase ale căpeteniei, care de fapt e un fugar din America. Acesta ajunge împărat după ce pune să fie omorît în taină adevăratul deținător al titlului, un copil cu sînge împărătesc.
Plătiți regește, Michelangelo și Tițian își pun talentul în slujba învingătorilor. Michelangelor ca pictor de portrete, deși urăște genul, iar Tițian ca autor de tablouri de grup.
Binet duce pînă la cele mai mici detalii operațiunea verosimilizării acestei istorii contrafactuale, astfel că, în locul luptelor dintre catolici și protestanți, închinătorii soarelui sînt cei care-și dispută puterea cu catolicii. Ca să poată divorța de prima lui nevastă, Caterina cea de neam regesc – spaniol! –, Henric al VIII-lea se proclamă în Anglia șeful noului cult și-l condamnă la moarte pe Thomas Morus, care rămîne de partea papistașilor. Erasmus din Rotterdam îi scrie învățatului său prieten, în latinește, lingua franca a timpului, pentru a-l convinge să-și apere capul. Așa că-i reamintește că jurămintele smulse cu de-a sila nu valorează nimic, încît Morus poate rămîne catolic în suflet, dîndu-i regelui, de ochii lumii, dreptatea cerută.
Civilizații e un tur de forță cum nu se poate mai reușit în care, în afară de istoria scrisă în total răspăr, miza de profunzime îți amintește de uimitele întrebări în oglindă din Scrisori persane. Cum poate fi cineva persan? vor să afle francezii și cum poate fi cineva francez, se minunează oaspeții lor veniți din Persia. În romanul său, Binet pare a-i explica lui Huntington, parodic și contrafactual, cu ce se mănîncă, de fapt, ciocnirea civilizațiilor.
Laurent Binet, Civilizații, traducere de Claudiu Constantinescu, Editura Pandora, colecția „Anansi contemporan“, 2021.
