O zi la librărie

Cel mai ciudat lucru pe care l-am trăit în scurta (ei, nici chiar așa de scurtă, pe vremea aia timpul curgea altfel) mea existență de gestionar a fost libertatea. Nu rîdeți. La Cartea Românească se experimenta un soi de libertate condiționată, care mi-a (și ne-a) făcut mult bine. Eram un biet gestionar, dar responsabilul cu difuzarea, Nicolae Frânculescu, directorul economic, dacă avea vreo nedumerire literară, la mine venea. Sau la Nedelciu. Cum se scrie corect nu știu ce năzdrăvănie, nu-i așa că Marin Preda e e cel mai mare prozator al tuturor timpurilor? Și cum se pierd corbii în soare? La chestia cu corbii îl trimiteam la Mircea, care vrăjea cititoarele și le iniția în Tantra lecturii literare. Mircea îl lua în serios și se declara vrăjit de imagine. I-o explica, metaforic, textualist, pînă cînd autorul rămînea total nedumerit. Era de bine, era de rău?

În timpul ăsta, Dan Stanciu se deșela cărînd munți de cărți. De atunci a rămas cu o sciatică rebelă, chipurile, de bătrînețe. Acum nu mai vrea să-și amintească de îngeresele care îl căutau pe omul cu capul lung. Dar îl căutau și îl ascultau ca pe noul profet al suprarealismului. La cărat se ajuta de Călin Angelescu, poet țigănos, entuziast și prietenos, care înțelegea mai bine cum merg lucrurile: avea trei maeștri, el era doar învățăcelul care pîndea gloria literară după colț.

Acum, ar fi bine să ne imaginăm o sîmbătă lucrătoare la Cartea Românească, ca să înțelegem cam cum stăteau lucrurile. Nu pot să jur, și nici nu o fac, cine sosea primul. Cred că nea Costel, mecanicul. Dormea acolo și, dacă vremea ținea cu el, avea companie feminină. După zece ani de la desființare, încă mă întîlneam cu personaje misterioase care mă chestionau: „Ce mai face Costel?“. Apoi, nea Savu Dumitrescu, șoferul, cel mai mare al doilea prozator al României, după Marin Preda. Pe la zece, soseam noi, leneșii, ’telectualii, dedulciții, cu chefu-n cap. Aveam acel cap umflat de alcool, dar nu de cantitățile-i urieșești, ci de popularul vin de marmeladă. Firește că, sîmbăta, nu transportam nici cărți, nici nu aprovizionam Miliția și activul de partid cu marfă. Stăteam toți cu ochiu’ pe ceas. Nu mai vorbesc de redactori, Florin Mugur, Mircea Ciobanu, Geta Dimisianu sau Magdalena Popescu, care veneau în dorul lelii. Ce să mai zic de Cor-nel Popescu, vecinul meu de diabet? Toată lumea venea cînd venea, iar salvarea, naiba s-o ia, poposea întotdeauna la subsol, unde vinul era răcoros, iar brațul partidului – moale. Ca untul la soare.