Printre ardelenii care făceau cu succes o meserie din originea lor ardelenească era și Pop Simion, reporter cu multe cărți, destule onorabile, care a mai scris versuri și proză, cu o frenezie uneori necontrolată. Cunoștea România ca puțini alții și avea un talent de invidiat de a intra în vorbă cu oricine.
Pop Simion era sincer convins că ungurii vor să ne ia Ardealul și la fel de convins că noi, regățenii, nu pricepem chestia asta. Altfel, puteai sta de vorbă cu el normal, mai ales dacă-l puneai să povestească ceea ce nu scria în cărțile lui de reportaje sau dispărea, la intervenția cenzurii. Nu-i vorbă că nici el nu se prea abătea de la linia oficială, ca să nu bată la ochi.
În anii ’80, pe la mijlocul lor, ne-am văzut la Călărași, la o întîlnire cu cititorii. El cu un roman, eu cu primul meu volum de povestiri. El – trecut prin asemenea întîlniri și pus pe vorbă, eu – doar cu experiența de pe la cenacluri, unde vorbeam despre alte alea. Ne-am întîlnit cu profesorii de română din județ, care aveau zi metodică, la centru. Sala, plină. Cu unii dintre ei, Pop Simion se cunoștea de prin documentările lui. Așa că cei mai în vîrstă vorbeau cu el despre frumusețile județului, iar cîțiva dintre cei mai tineri mă întrebau, pe un ton aproape conspirativ, ce-i cu optzecismul. Cînd aude chestia asta, Pop Simion începe să-i întrebe pe profesorii de la țară cine mai erau preoții de la ei din comune. Cutare și cutare, oameni respectați și cu frica lui Dumnezeu, de se îngălbenește moderatorul. Ce-i venise tovului Pop Simion, tocmai atunci, în plină campanie pentru promovarea materialismului dialectic în școli? Bătrînul reporter îl calmează. Primarul, popa și notarul sînt oamenii noștri de bază de la țară, nu băieții ăștia cu optzecismul lor.
