Ochii stăpânilor au îngrășat baronii locali

Cine o fi, oare, mai puternic în Vaslui? Farmazonu’ sau Buzatu? Deocamdată Buzatu e în arest și vedetă în filmele cu proști ale DNA, iar Farmazonu’ e denunțător și liber să-și conducă mai departe afacerile ce i-au îmbogățit familia și i-au făcut ginerele deputat. Cine a fost mai tare, la vremea lui? Băsescu sau Umbrărescu? Cine pe cine a creat, care-s mecanismele, cine plantează baroni și cine-i culege?

Sărac și cinstit,

așa a vrut Ion Iliescu să intre în istorie. Pentru el, un comunist deja bătrân atunci când a ajuns la puterea deplină, sărăcia era virtutea supremă, singura compatibilă cu cinstea.

Și totuși, povestea capitalismului sălbatic, a arendașilor care se transformă în boieri, după ce au adus moșia în faliment, această poveste tristă care încă se scrie de trei decenii încoace, în vremea săracului Ion Iliescu a început.

Obișnuit cu viața de politruc, fie el și căzut în dizgrație, Ion Iliescu n-a avut ambiții mari. Fără să fie nevoit să meargă la cumpărături, având un venit constant și deloc mic, plătind, din tinerețe pân’ la adânci bătrâneți, prețurile speciale ale Gospodăriei de Partid sau ale RAAPPS, Ion Iliescu n-a avut nici un motiv să se îmbogățească. Fără grija unor progenituri costisitoare, fără vicii vizibile, care să-l împingă spre cheltuieli nesăbuite, Iliescu s-ar fi putut concentra pe construirea unui stat post-comunist modern. Dar pentru asta ar fi avut nevoie, și el, de o viziune. Ca toți președinții României de până acum, și viziunea lui Ion Iliescu a fost doar el însuși. Cum va fi judecat de către urmași, cum va apărea în manualele de istorie, ce se va scrie și ce se va spune despre el, ce părere au șefii altor state, cum se discută despre el prin capitalele lumii.

Preocupat atât de mult de el însuși, de propria-i sărăcie glorificatoare, Ion Iliescu nu a făcut nimic pentru a fi nici lider, nici șef, nici căpetenie. Contribuția lui la Evoluția României este nulă, cum nule au fost, trebuie să o spunem, contribuțiile tuturor președinților pe care i-am avut din 1989 încoace.

Dar ceva tot s-a întâmplat

sub Ion Iliescu. Nu putem spune că în timpul său a apărut democrația în România, pentru că ea, democrația, ne mai vizitase și cu alte ocazii înainte de 1938. Nu stătuse foarte mult, nu ajunsese la deplină maturitate, dar nici nu băgase capul pe ușă de-abia în decembrie 1989, în același timp cu Ion Iliescu.

Sub Iliescu, însă, s-au născut noii baroni ai țării. Aristocrați de rât nou, proveniți din analfabeții tăvăliți prin Academia „Ștefan Gheorghiu“ care dăduseră elitele comuniste, baronii care au pus stăpânire pe România au făcut-o cu aprobarea tacită a președintelui sărac. Și aparent cinstit.

„Un președinte pentru liniștea noastră“, promiteau afișele electorale ale lui Ion Iliescu în aprilie-mai 1990, doar că nu se spunea prea clar cine erau cei care așteptau liniște de la Ion Iliescu. Când am început să înțelegem, era ușor cam târziu.

În liniștea aproape mormântală lăsată peste țară au început să crească, stropiți cu procentele zdrobitoare ale FSN-ului și FDSN-ului, micii stăpâni ai unei Românii care descoperea descentralizarea. Ici un Hrebenciuc, colo un Verestoy Attila, dincolo un șef de fabrică, un director din port, un sindicalist de la autobază și tot așa. Ion Iliescu nu visa decât onorurile istoriei, ca făuritor de revoluție, în timp ce mici cete de bătăuși umblau din ușă-n ușă, colectând taxele de protecție care stau la baza marilor averi de azi.

Șase ani a durat perioada asta,

șase ani în care la umbra bătrânului stejar comunist crescuseră deja vlăstari viguroși, pe care nu-i mai puteai stârpi cu nimic.

Construindu-și imaginea în jurul barbișonului caraghios, care, în ochii unor lingăi de primprejur, îl făcea să semene cu Alexandru Ioan Cuza, Emil Constantinescu părea hotărât să-i fugărească pe toți corupții care umblau cu ocaua mică. Asta până când ocaua mică a devenit măsura oficială, spre amuzamentul celor obișnuiți să dea șpăgi cu ocaua mare. Emil Constantinescu nu doar că n-a reușit să înlăture găștile de corupți ale regimului Iliescu, dar a lăsat ca în umbra lui să apară alții, deloc mai rafinați, deloc mai atenți. Doar că la jafurile tradiționale, făcute cu flexul și aparatul de sudură prin combinatele privatizate „strategic“, au apărut băieții cât de cât mai deștepți ai marilor escrocherii financiare. Fondurile mutuale au prosperat în mandatul lui Constantinescu și i-au bubuit în nas pe finalul acestuia. Băncile deja fuseseră puse la pământ, cu metodă și fără repercusiuni, dar populația încă mai avea bani, care-i stăteau destul de prost în buzunare.

Emil Constantinescu n-a fost învins de structuri, cum crede el, ci a fost trădat de apropiați, de oamenii de încredere, de cei pe care el cu mânuța lui i-a pus în funcții pentru a deveni, ulterior, bătaia lor de joc.

Baronii lui Iliescu au tremurat câteva luni, s-au ascuns prin păduri și au urmărit cu atenție și îngrijorare mersul lucrurilor. Mai mult de jumătate de an n-a durat până au înțeles că schimbarea nu s-a produs nici măcar la vârf. Nici Constantinescu n-avea vreo viziune, vreun plan, nici el nu-și dorea decât laurii istoriei și recunoașterea realizărilor nemaipomenite și, mai ales, inexistente.

Pe lângă bătrânii comuniști și urmașii acestora, regimul Constantinescu a împroprietărit o generație nouă de baroneți, cunoscuți în epocă drept nepoții țărăniștilor. Județe întregi, precum Dâmbovița, au ajuns sub stăpânirea nepoților lui Diaconescu, iar companii mari s-au trezit că trebuie să-i dețină printre șefi pe nepoții lui Țepelea. Patriciu a devenit regele incontestabil al petrolului, iar Tăriceanu dealer-ul preferat de automobile al regiilor autonome și al marilor companii de stat.

Al treilea mandat al lui Iliescu

l-a adus în fruntea bucatelor pe baronul suprem, Adrian Năstase, care, dacă n-ar fi fost într-atât de arogant încât să supere pe toată lumea, ar fi devenit un președinte cel puțin la fel de distructiv ca Traian Băsescu, doar că ceva mai cultivat, mai obișnuit cu uzanțele diplomatice și mai grijuliu.

Faptul că Adrian Năstase n-a reușit să convingă Serviciile că le-ar putea fi un bun partener a întrerupt o domnie care ar fi durat cel puțin 14 ani.

S-a dovedit, însă,

că Serviciile nu un partener voiau, ci o unealtă. Dură, greu de mânuit, șturlubatică din când în când, dar unealtă.

Căci Băsescu, cu trecutul lui și, de asemeni, lipsit de viziune pentru viitor, fix asta le-a fost. L-au lăsat să creadă, o vreme, că ar putea fi un soi de stăpân, l-au lăsat să se joace cu Justiția atâta vreme cât le-a convenit, după care, când aripile i s-au întins prea mult, l-au pus cu botul pe labe. Între timp, feudele din țară s-au înmulțit, s-au fortificat, au început să-și electrifice gardurile împrejmuitoare.

Dacă Iliescu i-a lăsat pe cei din eșaloanele inferioare să fure pentru că nu-l interesa, Băsescu i-a îndemnat să fure și le-a zis și cum pentru a-i avea la mână atunci când urma să aibă nevoie de ei. Se putea mai rău?

S-a putut, desigur,

odată cu apariția lui Klaus Iohannis.

Auzindu-l, în primii ani ai domniei, cum vorbește cu mânie proletară despre penali și văzându-l cum i se umflă venele pe frunte atunci când pronunță „pe-se-de“ ai fi zis că e gata-gata să o ia pe Kövesi de piciorușe și să lovească năprasnic în corupții nației.

Ce iluzie colectivă, ce joc măiastru de oglinzi, ce fumigenă perfectă a fost și acest președinte, pe care a fost suficient să-l îmbrace cineva într-o geacă roșie și să-l trimită printre oameni ca să pară că protestează împotriva corupților. Împotriva corupților și baronilor celorlalți, desigur, căci baronii mai trebuie și ei rotiți, împrospătați, ca să nu se-mpută în funcție.

Președinții trec, baronii, oricât de puternici, trec și ei. Corupția rămâne, însă, la fel de prezentă și, mai important, cam aceiași sunt și cei care trag sforile și-și împart foloasele.