Pe 29 iulie 2022 s-au împlinit fix zece anișori de la al doilea referendum pentru demiterea președintelui Traian Băsescu. Primul a avut loc în 2007.
În 2012, decizia de suspendare a președintelui Băsescu a fost luată abrupt de către majoritatea parlamentară a acelui moment, alcătuită din PNL, PSD, PC și UNPR, după o serie de scandaluri între președinte și premierul Victor Ponta. Coabitarea promisă la începutul mandatului de premier al lui Victor Ponta s-a prăbușit rapid, mai ales la presiunile interioare din coaliție. Ca și în cazul primei suspendări, cea din 2007, Dan Voiculescu a jucat un rol important în luarea deciziei.
USL-ul proaspăt format, în care, culmea, PNL era aliat cu PC-ul lui Dan Voiculescu, iar PSD era aliat cu UNPR-ul lui Gabi Oprea, era pe val și avea cele mai mari șanse să câștige alegerile din toamnă (ceea ce s-a și întâmplat). În cazul referendumului, însă, și-a calculat prost pașii. În primul rând, a încercat modificarea legii referendumului, astfel încât acesta să fie valabil dacă la el participă minimum o treime din numărul total al alegătorilor, de-abia după demararea procedurilor de suspendare a președintelui. Chiar dacă legea a fost modificată, CCR a decis că ea se va aplica de-abia după un an de la promulgare. (Olé-olé, mulțumim CCR!)
Mai apoi, sistemul băsescian s-a pus în mișcare și a început să acuze o tentativă de lovitură de stat. Asta a fost teza expusă și la Bruxelles, unde Victor Ponta a fost chemat rapid să dea explicații. A dat sau n-a dat, cert este că s-a întors de acolo cu niște ordine precise, pe care s-a angajat să le respecte. Printre acestea se afla și faptul că referendumul va fi valabil doar dacă se vor prezenta la urne peste 50% din români.
De-abia după ce acest aspect a rămas bătut în cuie, Traian Băsescu a pus în mișcare mașinăria de partid și de stat, îndemnând lumea să boicoteze referendumul. Asta deși anterior spusese că el vrea să meargă la luptă și că exclude orice boicot ca fiind nebărbătesc. În final, însă, a lăsat naibii și bărbăție și orice și a mers pe cartea boicotului.
USL, în schimb, nu a fost capabilă să stabilească foarte clar care este numărul real al alegătorilor din România, fiind nevoită să se conformeze unor date la fel de nereale atunci ca și astăzi.
În cele din urmă, pe 29 iulie 2012 s-au prezentat la vot 8.459.053 de cetățeni, reprezentând doar 46,24% din numărul total al alegătorilor, conform datelor oficiale.
Rezultatul votului, însă, a fost covârșitor: 7.403.836 de oameni au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu. Asta, în condițiile în care pentru alegerea sa au votat, în 2004, doar 5.126.894 de cetățeni, iar în 2009 doar 5.277.068.
Un singur președinte al României a obținut, vreodată după 1990, mai multe voturi pentru alegerea sa decât a obținut Băsescu pentru demiterea sa: Ion Iliescu, în 1990, când a fost votat de 12.232.498 de români. În rest, nici un președinte nu a mai obținut 7.403.836 de voturi în alegerile prezidențiale.
Totuși, acest număr imens de voturi pentru demiterea lui Traian Băsescu nu a fost suficient. (Olé-ola, mulțumim, Aspazia!)
Sistemul s-a repliat repede, i-a nenorocit rapid pe toți cei care au condus acțiunea de suspendare și tentativa de demitere legală a lui Băsescu (Voiculescu, Ponta, Antonescu etc.) și și-a instalat la Președinție o slugă mai docilă și mai proastă, care se află și astăzi în funcție.
În 2012, România a ratat șansa de a întrerupe abrupt un sistem abuziv, condus de un jalnic turnător al Securității. Din păcate, și în tabăra cealaltă se afla un jalnic turnător al Securității. Ne-am ales, după doi ani, cu un președinte despre care nu există date că ar fi fost turnător al Securității de pe vremea comuniștilor, dar care este un foarte transparent colaborator al Securității zilelor noastre.
Aia e, mai mult nu s-a putut.
