Cu degetele strîmbate de artrită, Zigu Ornea, om zîmbitor, se mai plîngea de durerile reumatismului său căruia nu-i pria deloc frigul din Biblioteca Academiei. Se ducea acolo aproape zilnic, iarna, și ca să-și ferească mîinile purta niște mănuși de lînă. Pe stradă își punea peste ele mănușile de piele, care îl cam strîngeau din cauza asta. Își căra greu servieta cu mănușile alea.
Zigu era un autor harnic. Îi apărea în fiecare an cîte o carte de istorie a literaturii și din cînd în cînd cîte o „viață” a cuiva. Viețile lui Dobrogeanu-Gherea, Maiorescu și Constantin Stere n-au egal. Cea mai roman dintre ele e Viața lui Constantin Stere. Cu talentul lui de mare povestitor Z.Ornea, așa își semna cărțile, știa să te cucerească și în volumele lui despre curentele literare de la noi, despre care alții scriau plicticoșenii docte sau contribuții spîrcîite, în care notele de subsol, adunate, erau mai lungi decît textul contribuției.
Zigu mai avea scăpări prin articolele lui scrise de mînă.Toate rămîneau în manuscris, fiindcă atunci cînd venea să vadă șpalții, le îndrepta, cum zicea el. Se pricepea la corectură, avea ochiul format. În tinerețe, din redactor de editură ce era, fusese trecut la corectura de la ESPLA, drept pedeapsă pentru nu știu ce abateri ideologice.Suficient de mari ca să fie luat de la treaba lui, dar nu atît de grave, încît să ajungă pe drumuri, ca alții.
În anii’90, cînd a fost marea înghesuială la înființarea de edituri, Zigu,dezolat că ajunge meseria asta pe mîna escrocilor și a neaveniților, nu știa de care să se teamă mai abitir. Escrocii măcar erau inteligenți! Neaveniții erau, în prostia lor, mult mai periculoși, fiindcă nu știau de nici unele. Doar că în timp ce el le dădea cu flit impostorilor care se prezentau la comisia din care făcea și el parte, alții le aprobau dosarele, fără măcar să le răsfoiască. Ceea ce-l mai mîngîia pe Zigu era că acești privați ai eșecului risipeau banii lor, nu fondurile statului. Cred că el a fost primul care a vorbit despre cenzura economică din cultura noastră.
Chiar dacă vechile edituri de stat începuseră să dea rateuri, pe atunci el era convins că se vor descurca pînă la urmă. Zigu a recunoscut apoi că a pariat pe un cal care începuse să moară. N-a fost membru al Academiei Române, nici măcar membru corespondent. Nu știu din ce birocratice motive. Nu e nici acum, post-mortem, deși cu cărțile lui s-ar putea umple două rafturi de mîna întîi în cele mai pretențioase biblioteci. Tocmai el, care s-a purtat cu mănuși, atîția ani, cu cărțile care i-au trecut prin mînă în sala de lectură a Bibliotecii Academiei.
