Vineri, 8 noiembrie, Parcul Moghioroş. După informaţiile primite de la surse, aici s-ar afla cea mai combativă filială a ORC, cum s-ar spune, „the mother and the father of“ tuturor pensionarilor care au hotărât să reziste. Dat fiind că Organizaţia fiinţează momentan underground, m-am dus şi eu pe teren tot underground, adică îmbrăcat ca dubioşii (hanorac vechi, bocanci obosiţi etc) şi fără reportofon. Mi-am calculat ora (pe la prânz) şi am atacat subiectul.
Moghioroş este, probabil, cel mai urât parc din Bucureşti, dar pensionarii lui par la fel ca toţi pensionarii, nici mai cu ştaif, nici mai second-hand. Am dat un tur, apoi m-am apropiat de o masă la care se juca yams, gândindu-mă că poate pic peste nişte intelectuali. Am dat „Bună ziua“, jocul s-a oprit, iar din jurul mesei am fost sfredelit de patru priviri ceauşiste, cercetător-bănuitoare. Mi-am dres vocea şi-am spus că sunt în căutarea Organizaţiei de Rezistenţă a Pensionarilor din Parcul Moghioroş, „ştiţi dumneavoastră, cumva, unde i-aş putea găsi pe membrii Organizaţiei, eventual pe cineva din conducere?“.
Nici dacă le spuneam că sunt avatarul Anei Pauker n-aveam atâta insucces. S-au uitat la mine ca proştii vreme de un minut, după care au început să se foiască şi să mă întrebe de unde sunt. Păi, de la presă, am zis. Bine, bine, presă-presă, dar de la care presă anume? „De la Urzica“, spun. A, da’ Urzica nu mai apare de mult, se contrariază pensionarii. „Ba da, doar că acum apare online, adică pe net, că e scumpă hârtia“, îi încânt eu în continuare. Iar se uită ca proştii. „Adică pe calculator“, le traduc. Wrong move: pensionarii îşi pierd orice interes şi se întorc la zaruri. Eu insist, dar e clar că am greşit ceva; ei nu ştiu nimic despre ORC, n-au văzut, n-au auzit, usturoi n-au mâncat şi gura nu le pute. Uite aşa!
Am schimbat abordarea şi m-am mutat la cea mai depărtată masă, unde se juca şah. M-am băgat printre ei, m-am uitat concentrat la joc şi n-am scos o vorbă, de parcă urmăream meciul dintre Bobby Fischer şi Gary Kasparov. Din păcate, pensionarii au instincte de câini ciobăneşti, adică o neîncredere viscerală faţă de străini; partida s-a oprit, pensionarii au aşteptat puţin, apoi m-au întrebat de la obraz: „Putem să te-ajutăm cu ceva, tinere?“. Pe-ăştia i-am întrebat direct dacă fac parte din Organizaţie, ei au întrebat de ce mă interesează, apoi mi-au declarat în cor că n-au auzit de aşa ceva, mai bine să-mi văd de treabă.
Experinţa s-a repetat la mesele de rummy şi table, dar mai scurtă, că-ntre timp se dădusese alarma. Am plecat din parc, deci, că nu mai era nimic de făcut, dar la staţia de autobuz m-a ajuns un pensionar mai iute de picior, dispus să vorbească contra a două pachete de ţigări (am negociat, l-am scos la un pachet şi o brichetă). A dat din el următoarele: „organizaţia“ există, dar nu e organizaţie, e o modă lansată de unul, domnu’ Dumitrică, un fost procesoman sărăcit, a cărui nouă pasiune este trimiterea de reclamaţii către orice instituţie imaginabilă, de la Guvernul României la Vier Pfoten. Cică Dumitrică ăsta, fost funcţionar la stat, i-a învăţat pe camarazii lui pensionari că important nu e să faci o reclamaţie, ci „s-o urmăreşti“ ulterior, adică să faci o doua reclamaţie, în care să reclami că n-ai primit răspuns la prima, apoi o a treia ş.a.m.d. După care (şi aici vine arta domnului Dumitrică) să reclami o instituţie altei instituţii, iar în felul ăsta pui monstrul birocratic în mişcare, şi până la urmă „e imposibil să nu cadă nişte capete!“. Nu înţelegeam ce le iese pensionarilor dacă chiar „cad nişte capete“, dar informatorul meu m-a lămurit (acum vorbea cu pluralul persoanei întâi): „Păi, nu facem Rezistenţă acia? Cum să rezistăm, dacă nu-i facem pă porcii ăştia să să belească între ei?!“.
Publicat în Cațavencii, nr 45, 14-20 noiembrie 2012
Foarte bine scris. Chiar m-am amuzat. :))