Oricîte mere ar avea Ana, ea tot bagaboantă rămîne

Se lasă cu Revelion peste Justiție, se lasă cu vacanță de Crăciun peste Învățămînt, ninge liniștit cu nu se poate în Energie, Bucureștiul se laudă că e cea mai urîtă și mai murdară capitală de pe continent, evaziunea fiscală bagă adînc mîna în sacul Moșului, iar globulețele inflației strălucesc în pomul austerității. Ehei, dacă am sta să le povestim pe toate, ne-ar prinde sfîrșitul lumii și tot nu am termina. Păi, să aștepte și el, săracul! Că de aia e sfîrșit. Dar, tanda pe manda, e bine. Dacă nici anul ăsta n-a fost să fie, ne putem bucura în liniște de dezastrul anului viitor. Avem antrenament, avem valoare și nici în Pisa nu ne doare.

Pe bune, iar am ieșit cei mai netoți la blestematul ăla de test. Cică putem citi cîteva rîndulețe, dar, de priceput, neam. Asta, ce să mai zic, știam și eu, din mica mea experiență pe Feisbuc. Scriu, de exemplu, că „Ana are mere“. Ei bine, cîțiva citesc că Ana are – totuși, să nu ne ascundem după p… deget – pere. Alți cîțiva citesc că are pepeni. Unul zice că e vorba, de fapt, de bucile Anei. Altul mă întreabă de ce nu spun de copiii din Biafra, al doilea mă face trumpist abuzator, o voce micuță și neapărat blondă răspîndește în bulă că-s un nenorocit de misogin, în sfîrșit, penultimul răcnește: „Securistule!“. Și, cînd cred că a venit sfîrșitul, na, descopăr că Ana e un/o transsexual nonbinar cu care mi-o pun în secret. Că nu mă mai satur.

Cauzele or fi multe, dar nu au treabă cu probabilitatea că am fi mai tîmpiți decît alții. Nici gînd. Inteligența românească are și va avea numai școala vieții, pentru că pe cealaltă a uitat-o în ultima bancă. România nu mai e, ca pe vremea lui Păunescu și a lui Alifantis, o țară de dor (de ducă). E o țară de bule. Toate ar merita să stea în pomul de Crăciun, să se ciondănească cît e ziulica de mare. Însă mai e cineva care zgîlțîie pomul, doar-doar o pica ceva. Să fiu iertat, dar, dintre toate necazurile, ăsta din Învățămînt mi se pare cel mai grav. Și nu pot să închei anul concluziilor nașparlii cu altceva decît cu viitorul care trece încă o dată pe lîngă noi.

Discuțiile despre Învățămînt nu se vor opri aici. Însă, dincolo de gîlceava înțelepților cu lumea reală, hai să dau cu statistici în voi. Anual, circa 23.000 de elevi abandonează școala la nivel preuniversitar. România are cea mai mare rată de abandon școlar timpuriu din UE (16,6-16,8%). Peste 40% din elevii de 15 ani suferă de analfabetism funcțional. Și aici încep urletele: „Să facem o școală ca soarele sfînt de pe cer“ sau „Să facem Învățămîntul mare, așa cum a fost pe vremea noastră!“. Da, dar, dacă lăsăm mîndria de a fi român la o parte, procentele elevilor de azi sînt similare cu cele ale adulților de ieri (până la 44-49% în matematică și citire). Aproape jumătate din populația țărișoarei nu înțelege pe ce lume se află, nu bunghește buchea cărții, indiferent dacă e de școală nouă sau de școală veche. Asta e toată bulibășeala. Nu avem treabă cu cronicarii, cu istoria neamului, cu „pe vremea mea se făcea carte cu biciul și n-am murit“, cu trebuie să… La o repede ochire, ducem în spate un analfabetism tare ca fularul, iute ca mărarul. Dacă e de făcut ceva cu adevărat eficient, ar trebui să începem cu „Ana are mere“ și „Cîte mere are Ana?“. Să începem cu începutul: adică citit, scris, povestit, înțeles, cu limba română concretă. Să lăsăm dracului competențele. Astea-s un soi de tichie de mărgăritar. Să nu ieșim din clasă pînă cînd unu și cu unu nu vor face definitiv doi. Doi măgari sau două parale. Cine nu mă crede, să binevoiască să-și aducă aminte vorbele distinsului revoluționar Ion Marcu, de la ’89: „Mesele mă vrea!“. Taman acolo a început școala românească de azi.