Cu capul lui cît un dovleac, în care ochii erau plantaţi aiurea, Nicolae Velea te înduioşa cu urîţenia lui. Avea un talent sucit de mare prozator. Nu şi-l mai pusese de mulţi ani la încercare, fiindcă nu concepea să scrie cînd era băut. Velea uitase cînd fusese treaz ultima oară. Nu era însurat, dar cineva avea totuşi grijă de el. Umbla curat îmbrăcat şi totdeauna pus la cravată.
Cînd ieşea din cîrciumă, dacă nu-l ducea careva pînă acasă cu taxiul, rătăcea pe străzi jumătate de noapte pînă îşi nimerea locuinţa. Mergea în volte largi, de pe un trotuar pe altul, încît cei care-l cunoşteau erau convinşi că Dumnezeul beţivilor îl ocrotea de maşinile cărora le ieşea în faţă. Într-o iarnă, cu două nopţi înainte de Crăciun, şi-a tot căutat Velea drumul spre casă pînă a ajuns pe la Casa Scînteii. Avea un palton nou, de un negru falnic. Ningea şi cît a bîntuit el noaptea pe străzi s-a aşezat zăpada din gros. L-a găsit un tipograf de dimineaţă, îngheţat, pe la statuia lui Lenin. În noaptea aceea Dumnezeul beţivilor aţipise.
Publicat în Caţavencii, nr. 51, 27 decembrie 2012
A murit, totusi, in zapada! A evitat noroiul, vreau sa zic!