Am un amic, băiat deştept (ateu!), care-a trecut prin ce trec foarte puţini: agonia maică-sii. A durat trei ani. La capătul acestui interval, amicul meu era alt om: când noi încă mai lipeam avioane, el şi-a întemeiat o familie. I-a pus fetei respective o singură condiţie – să „sară“ peste mersul la biserică.
La el m-am gândit când am văzut piesa* asta, deşi puteam să mă gândesc şi la altceva, de exemplu la versurile idioţele din Cei cinci purceluşi de Agatha Cristie („Un purceluş a plecat la piaţă / Un purceluş a rămas acasă / Un purceluş a căpătat friptură / Un purceluş n-a căpătat nimic“). Iată subiectul: una din surori rămâne să aibă grijă de agonia mamei, cealaltă îşi construieşte o carieră de actriţă (nu cine ştie ce carieră, dar orişicât!). Când cele două surori se regăsesc lângă patul mamei muribunde, se dezlănţuie iadul.
Apropo de iad: ce motivaţie, ce fundament al credinţei ar putea avea cineva care-a trecut deja prin iad?! Cu ce să-l mai sperii p-ăla? După ce-a văzut ce-a văzut în materie de suferinţă şi degradare, ce drac’ de vrăjeală să-i mai bagi? „Spune rugăciuni, că altfel îţi taie popa limba“?!
Pe de altă parte, piesa nu-i aşa de simplă cum scriu eu aici, că mai are şi o doză de fantastic (pe-aia n-am prea înţeles-o, dar m-am prins că e o găselniţă de regie). Ceea ce-am înţeles, însă, deosebit de clar, e morala: dacă te sacrifici pentru alţii, nu te-alegi cu nimic. Recunoştinţă nu-ţi poartă nimeni, cel mult compătimire: „Ce să-ţi fac dacă eşti prost!“.
Am ieşit de la reprezentaţie cu trei certitudini: unu, când stai o vreme lângă moarte, îl pierzi pe Dumnezeu şi-l declari nul; doi, mai bine să fii actriţă curviştină decât infirmieră gratis; trei, la Odeon nu-ţi iei ţeapă, ca la alţii.
Mihai Buzea
* Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva, de Jonas Gardell, la Teatrul Odeon. Regia: Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc. Cu: Diana Gheorghian, Oana Ştefănescu, Liana Mărgineanu, Nicoleta Lefter.
