Sâmbăta trecută, la Sulina, s-au încălecat cu succes două evenimente atractive pentru turiști. Primul a fost „Sărbătoarea Scrumbiei Albastre“ și n-am să scriu prea mult despre el. A fost o petrecere clasică, cu scenă, tarabe, grătare, oameni veseli, turiști străini condescendenți care, pe la 6 după-amiaza, filmau fericiți imagini cu localnici puțin cam prea veseli. Imagini pe care, la întoarcerea acasă, le vor prezenta prietenilor și rudelor drept dovezi ale pitorescului acestor locuri. Dacă nu le pun direct pe YouTube.
Al doilea eveniment
care a atras lumea la Sulina, sâmbătă, a fost ceva numit „Parastasul Piraților Nepomeniți“. Suna interesant, dar, după ani de văzut tot felul de lucruri aparent interesante și pitorești, îmi luasem deja o rezervă. Mă așteptam să fie ceva la granița pitorescului cu kitsch-ul. Mă înșelasem. Era, de fapt, departe de granița pitorescului.
În Sulina există un cimitir
extrem de interesant. Cimitirul orașului. Care are spații pentru evrei, musulmani, catolici, protestanți, ortodocși pe stil vechi și ortodocși. O parte a cimitirului este Cimitirul Comisiei Europene a Dunării. Acolo sunt îngropați expații vechiului Europolis. Căpitani de vase, marinari, diplomați, comercianți, ingineri străini… O întreagă lume care, de la Sulina, coordona reconstrucția Dunării moderne. Printre toți aceștia, fiecare cu povestea lui, se află și un pirat, un grec. Copii binevoitori îți povestesc legenda comorii pe care o poți găsi dacă stropești mormântul cu apă de mare la prima rouă a anului.
În cinstea acestui pirat și a altora care au tranzitat acest Porto Franco, niște entuziaști s-au gândit să organizeze, anul trecut, un parastas vesel. L-au repetat și anul acesta. A fost atât de multă lume, încât îl vor face, cu siguranță, și anul viitor.
A fost cu slujbă,
cum se cuvine. Cu discursuri de notabilități și ce-o mai fi fost la început. Dar punctul central al parastasului îl constituiau două ceaune imense: unul cu ciorbă, unul cu fasole și ciolan. Destul de repede, mai înghesuindu-se, mai dându-și peste mâni, deși cantitățile gătite erau realmente enorme, oamenii și-au umplut farfuriile de plastic și s-au răspândit printre morminte, ca să se îndestuleze. Pirații organizatori purtau niște steaguri cumva batjocoritoare. Nu știu dacă atât au găsit, niște bucăți de pânză pictate pentru turiștii cei mai fraieri de prin Caraibe, sau erau chiar hipsteresc ironici. Pe câțiva ochi adăstau petice de pânză provenind din aceeași sursă, iar lumea era cât se poate de veselă, mândră de eveniment și, după un refill al farfuriilor, sătulă.
Imaginea de ansamblu, însă, era deplorabilă.
Dacă te îndepărtai
câțiva metri de masa întinsă de către organizatori, nu mai părea nimic atât de amuzant. Fotografia de ansamblu a cimitirului, pe jumătate lăsat în paragină, pe jumătate plin cu morminte destul de recente, printre care se strecurau participanții pentru a-și putea savura în liniște fasolea cu ciolan. Dricul vechi, dar bine întreținut, care devenise depozit pentru băuturi. Crucile lipovenești, albe, din marmură strălucindă, care riscau să prindă culoare de la fumul focului de sub ceaune. Buruienile care năpădiseră, de prea mulți ani, mormintele celor care au făcut istorie în și pentru Sulina. Trist, îndeajuns de trist încât totul să ți se pară de un prost-gust fără limite.
Nu vreau să fiu party-breaker,
nu vreau să descurajez idei bune, dar, nu știu de ce, asta nu mi s-a părut o idee atât de bună. Ziua putea începe, de exemplu, cu o acțiune voluntară de dezburuienare a mormintelor din Cimitirul Comisiei Europene. Apoi putea veni și popa, puteau veni și notabilitățile. Iar masa, dansul și felicitările se puteau muta, de la bun început, peste drum de cimitir, pe o pajiște nefolosită. Era mai decent. Mult mai decent. Altfel, nu e nici o diferență între acest tip de „eveniment“ și grătarele încinse de către romi prin cimitire cu ocazia Paștelui Blajinilor. Obicei pe care toată lumea îl condamnă scârbită.
Desigur, ziua se putea încheia și altfel decât cu un foc de tabără pe plaja din Sulina. Pentru că plaja respectivă face parte dintr-o arie protejată din cadrul Rezervației Biosferei Delta Dunării. Focurile deschise în arii protejate sunt interzise de lege. Dar ce mai contează? Dacă tot o ardem pe piraterie, ne mai încurcăm în amănunte?
Și iarăși sigur, atmosfera de „Vama Veche așa cum era ea odată“ e interesantă pentru orice puști sau pentru orice puști întârziat. Muzica răsunând tare din boxe, focul de tabără, grătarul, marea, luna…
Dar mai e nevoie de o Vama Veche? De ce Sulina n-ar putea fi Sulina, cu specificul ei, iar Vama Veche să rămână în Vama Veche? Ce s-a întâmplat cu Vama Veche, din cauza entuziasmului exagerat și infantil, am văzut toți. Vrem să repetăm experiența și prin alte părți, să vedem dacă iese la fel de prost?
