Conu’ Costache Olăreanu, chiar dacă trecuse prin destule chestii neplăcute la viața lui, rămăsese un om zîmbitor, cumsecade și optimist. Era un tip atît de parolist, încît dacă-ți dădeai întîlnire cu el, aproape întotdeauna ajungea înaintea ta. Pentru el sfertul academic era cu minus, nu cu plus. Avea un șoricar vesel și cumsecade ca și el. Scriitorul îl dresase cu blîndețe, drept care șoricarul lui avea îndrăzneala copiilor care ți se așază în brațe, dacă le vizitezi părinții. Cînd mă duceam la conu’ Costache, cățelul lui aștepta să mă așez, apoi venea să dăm mîna, întinzîndu-mi lăbuța dreaptă, și-și fugărea fericit coada, în cercuri mici, cam un minut, după care se întindea pe fotoliul lui.
Cînd stăpînul lui scria, șoricarul îl păzea de pe un fotoliu și „Cristi, mă crezi că, atunci cînd mă lasă inspirația, mă invită la plimbare?!”. Dacă însă conu’ Costache avea o zi bună și nu se despărțea de masa de scris, șoricarul lui se ducea la ușă, cînd nu mai putea să se țină, semn pentru doamna Olăreanu că-l trece o urgență.
După moartea romancierului, cățelul acela vesel s-a întristat iremediabil. Stătea pe fotoliul lui și aștepta. Nu mai dădea mîna cu nimeni, nu mai hămăia de două ori cînd doamna Olăreanu îl întreba cît fac unu plus unu, iar într-o zi, după plimbarea pe aleile din spatele blocului, s-a întins pe fotoliu și a murit. Îl așteptase aproape doi ani pe conu’ Costache să se întoarcă de pe unde se dusese și pesemne că, la fel de parolist ca stăpînul lui, ajunsese la capătul răbdării.
