Avea o faţă posomorîtă, cu colţurile gurii căzute mizantrop. La Săptămîna i se spunea Patronul. În tinereţe, cînd scria romane sportive şi umbla să-şi facă o situaţie, i se zicea „Jenică“. Îi plăcea să treacă drept mare cuceritor, dar fie că nu se afişa cu femeile care-i cădeau în plasă, fie că, mai degrabă, aceste cuceriri n-aveau loc decît în capul lui. Cînd Petru Dumitriu era pe val, Eugen Barbu îi făcea curte, fără spor, surorii sale, doctoriţa, sperînd într-o căsătorie avantajoasă.
Asta în timp ce-şi promitea să-l distrugă pe posibilul său cumnat. În Jurnal, Barbu povesteşte lugubru cum la înmormîntarea mamei sale îi dădeau tîrcoale cîteva tipe îmbrăcate în negru, dornice să-l consoleze. Foştii lui locotenenţi de la Săptămîna l-au dat de gol că-i plăceau poveştile scabroase, singurele care-l făceau să zîmbească şi să-şi mai aprindă luleaua. Era căsătorit cu Marga, fostă Butuc, fostă Codrescu, cînd favoritul şi codoşul său, C.V. Tudor, care-i spunea la telefon „Patronello“, îi furniza fete şi-l întreba la ce oră să-i aducă o prospătură, ca să nu fie doamna acasă şi să-şi strice părerea despre el.






