În anii cînd conducea Flacăra, Adrian Păunescu schimba uneori și trei sferturi din sumar în noaptea cînd ar fi trebuit s-o dea la tipar. Așa că toți cei din redacție stăteau de caraulă pînă cînd Păunescu trimitea revista în tipografie. Avea și el meciuri cu cenzura, adică cu Secția de Presă, cum i se zicea mai nou, chiar dacă pe atunci era în grațiile lui Ceaușescu.
Oricît era el de puternic pe atunci, cu cenzura nu se punea. Se mai tîrguia la telefon cu cei de la secție, dar altfel aștepta răbdător să primească verde de la ei. Dar ca să-și păstreze autoritatea absolută asupra redacției, cîteodată punea mîna pe telefon și-i lua pe cenzori la întrebări.
De obicei făcea asta cînd chema vreun redactor la el în birou, încît părea prins în mijlocul discuției cu cenzorul. În adresarea lui către cel de la celălalt capăt al firului, Păunescu amesteca „tovarășul” cu „domnul”, ceea ce pe atunci producea impresie. Dacă îi zicea „domnule” tartorului de la cenzură, cum li se adresa scriitorilor, asta însemna că Păunescu se străduia să preia conducerea dialogului, cu atît mai mult cu cît spunea ritos „tovarășul Nicolae Ceaușescu” sau „președintele nostru”, invocîndu-l pe cel pe care-l pomenea ca pe autorul unui îndreptar al presei căruia el i se supunea, așa că nu vedea de ce avea impresia interlocutorul său că acel articol n-ar fi fost pe linie. „Da, domnule, aștept, dar și cititorii revistei așteaptă!”, încheia convorbirea Păunescu.
După ce autorului Mieilor blînzi i s-a luat revista și i s-a desființat și cenaclul, unul dintre redactorii de la Flacăra mi-a povestit că, fiind chemat de Păunescu la el în birou, în timpul unei discuții cu cenzorul, i s-a părut că poetul vorbea în gol. Că adică la telefon nu se auzea nici o vorbă din partea cenzorului și că, după părerea lui, Păunescu vorbea de unul singur, ca să-i impresioneze pe cei din redacție.
Cînd a ajuns la Contemporanul, la cîteva luni după ce căzuse în dizgrație, Păunescu nu povestea nimic despre șefia lui la Flacăra. Trăgea nădejde că „Șeful” se va convinge că el fusese „lucrat” și aștepta un mesaj iertător din partea lui Ceaușescu. În noaptea de 22 decembrie, înțelegînd că „Șeful” nu mai era șef, Păunescu a trecut de partea Revoluției. Își stabilise cartierul general într-un birou din Casa Scînteii de unde putea vedea ce se întîmpla pe șoseaua dinspre Ploiești și anunța telefonic de acolo la TVR că i se părea că vede teroriști ai lui Ceușescu care se îndreptau spre București, în automobile. De fapt, poetul voia să intre în direct la TVR, pentru a se declara victimă a ceaușismului.
2.320 de vizualizări
Offff si cand vad si acuma cum fiul sau – un ins total lipsit de talent sau voce – trage pe uscat targa cu „remember Cenaclul Flacara” si cere peste 80 lei pe bilet, la Cluj. Nu o fi ajungand leafa de la studenti, unde preda, nu-i asa, pe merit…
Totusi, volumul la care faceti referire se numeste MIEII PRIMI ( editura Tineretului, 1966) si nu blanzi, indiferent la cate oi ar suge!
Caracterul devoalat in toata splendoarea lui de dupa 89 ( este credibila situatia descrisa), ” marele alb de barca”, asa cum singur s- a catalogat, ne arata un ins (fost, acum oale si ulcele) slugarnic, obedient care isi urmareste interesul meschin al parvenirii sociale. Da, a avut o perioada (pana in dizgratie) de nabab, a acumulat ceva avere (vezi bataia pe succesiune), facea chiolhanuri fara perdea (adicatelea dezmaturi), beneficiind de protectie de partid. Nu este lipsita de relevanta ipoteza ca a fost o unealta in ” zidirea” cultului personalitatii carmaciului, basarabean fiind, ca mai toti cei care au facut jocurile in politica romaneasca de dupa, si nu putini (EC, TB, ME, …….), atent monitorizat de sovietici. Niciunul/niciuna dintre basarabenii stabiliti in Romania nu a fost de capul lui, dovada ca mai toti au facut jocul noii puteri de dupa 89, cel despre care facem vorbire fiind un ul dintre ei. Nu zic, poate erau santajati, dar au ratat ocazia de a deveni liberi prin ” mea culpa” . Marian