Sîmbăta trecută, 24 septembrie, am văzut pe canalul National Geographic un film documentar despre cum a jefuit Germania nazistă patrimoniul artistic al ţărilor ocupate. Dacă în Polonia n-au avut nici un scrupul, în Franţa, cel puţin la început, n-au confiscat decît bunurile evreilor fugiţi din calea lor sau ale celor deportaţi.
Pînă în ziua de azi sînt căutate, chiar dacă mare parte au fost recuperate, obiectele de artă dispărute în perioada aceea. Filmul mi-a adus aminte de o întîmplare pe care am trăit-o la un an după cutremurul din 1977. Lucram la ISPIF, un institut de îmbunătăţiri funciare, şi mă împrietenisem cu un tînăr inginer, Radu Slătineanu, nepotul marelui colecţionar şi specialist în ceramica populară românească, Barbu Slătineanu. Acesta, ca să scape de puşcărie, îşi donase colecţia de artă orientală şi românească, colecţie începută de tatăl său, Alexandru Slătineanu, un renumit bacteriolog, statului român comunist. „Donaţia“, am pus ghilimele deoarece a fost silit să o facă, avea cîteva clauze precise: colecţiile „donate“ vor funcţiona ca muzeu în vila din Cotroceni a familiei Slătineanu, care va avea dreptul să locuiască într-o parte a ei, şi un membru al familiei, respectiv Barbu Slătineanu, va fi custodele muzeului şi va primi de la statul român pe tot timpul vieţii o remuneraţie modică. Vila era, evident, deja naţionalizată. Comuniştii au fost aparent încîntaţi de aranjament. Cel puţin o vreme. (va urma)
