Un autor care chiar scrie o proză scurtă interesantă mi se pare Ion Pleșa. Zic „chiar“ fiindcă de obicei epitetul „interesant“ ascunde o formă reținută de politețe care nu te angajează la nimic. Pe un ton enigmatic, Pleșa scrie texte din categoria celor care nu se pot povesti, în vogă prin anii ’60, sub influența păguboasă a Noului Roman francez, cea mai mare țeapă literară a secolului trecut. Autorul nostru relatează autoironic tribulațiile tehnice la care se supune de bunăvoie, cam cum procedau optzeciștii cu schelăria teoriei care însoțește povestirea, dar fără să împingă lucrurile pînă la ultima consecință, aceea a „textului care se autogenerează“. Asta pentru că el vine din altă direcție, în care, zice el, proza funcționează ca o cameră de luat vederi, cu neașteptate schimbări de perspectivă și cu focalizări care produc efecte artistice nebănuite. Într-o căutare asemănătoare, dar cu un aparat foto, Julio Cortázar a scris celebra povestire Funigei, cea în care un instantaneu banal ascunde un detaliu secret ce răstoarnă banalitatea într-o a doua poveste, inițial nebănuită.
Aceste indicații de lectură care vin dintr-o conștiință artistică a explorării în profunzime a realității te ajută să înțelegi ce vrea autorul de la textele sale și de unde se trage aerul lor enigmatic, începînd de la proza cu care se deschide volumul. Textul, scris la persoana a doua, urmărește personajul din stare embrionară pînă la viața adultă, într-o încercare de a descoperi inefabila relație între ceea ce sîntem și ceea ce devenim. Mai precis, de a căuta răspuns la întrebarea cum de ne transformăm în permanență, dar reușim să rămînem aceiași noi înșine. Analiza lui Pleșa, de o finețe și de o profunzime tulburătoare, are nevoie însă de o lectură aparte, ca poezia inițiatică, ce presupune o avansare lentă, însoțită de frecvente întoarceri, pentru a pătrunde în arcanele textului. Altfel pricepi că autorul vrea să-ți transmită ceva, dar nu pricepi ce anume. Lectura în așteptarea unei povești nu funcționează în cele mai multe dintre prozele din Geografia uitării, din simplul motiv că oglinda pe care o folosește Ion Pleșa nu îți oferă decît jaloanele unui drum pe care trebuie să-l descoperi tu însuți, Cele mai izbutite dintre textele care compun volumul mi s-au părut evocările de familie. O familie în care se vorbesc două limbi, maghiara și româna, în care există două culturi și în care tema străinului e întoarsă pe toate fețele. Nu mai vorbesc de prejudecățile și de suspiciunile cu care au de-a face membrii familiei din cauza străinului – soțul român în Ungaria și soția unguroaică în România. Copiii familiei își construiesc aici propria lor cultură, folosind elemente din amîndouă în construcții ad-hoc, care suferă tot felul de transformări în perioada României ceaușiste, cu restricțiile ei paranoice și cu lipsurile de tot felul, și a Ungariei lui Kádár, relaxată politic și nebîntuită de obsesiile alimentare și termice de pe celălalt mal al Tisei. Celelalte proze ale volumului sînt instantanee în care Autorul pune laolaltă detalii semnificative despre personajele sale, cu o peniță „de subțire“, cum ar zice caligrafii, lăsînd în seama cititorului să-și alcătuiască din ele o poveste. Cu personajele sale aflate în căutarea unei povestiri, căci Autorul nu le lipsește, ca în piesa lui Pirandello, Ion Pleșa are darul de a-și stîrni cititorii să-și pună întrebări despre ceea ce sîntem și cum sîntem și, pe alt plan, despre alcătuirile prozei. Mă întreb însă cîți dintre cei care deschid acest volum se prind că ei trebuie să descopere povestirile nespuse ale personajelor, iar dintre cei care se prind, cîți sînt în stare s-o facă.
Ion Pleșa, Geografia uitării, Editura Casa de pariuri literare, 2022.
