Am citit undeva, nu demult, că nu prea mai avem nevoie de ore de muzică în școală, pentru că, nu-i așa, trăim în epoca YouTube-ului, în care putem învăța de pe Internet să cântăm la orice instrument. O spunea un fel de critic muzical, specializat în arta învârtirii de viniluri până scârțâie muzical, mână-n mână cu bașii care-ți amestecă mai bine-n organism pastilele care fac din tupți-tupți o muzică într-adevăr divină. Eu poate că m-aș fi lăsat convins. În definitiv, nu mă pricep la muzică. Sunt doar un ascultător. Nu știu să cânt la nici un instrument, pentru că atunci când am făcut eu școala primară și gimnaziul nu exista YouTube, care mi-ar fi putut fi profesor emerit. Iar la cât sunt de afon, nici YouTube n-ar fi putut, oricât s-ar fi chinuit, să scoată ceva din mine. Poate că, influențat de criticul muzical cu pricina, m-aș fi lăsat dus și mai departe.
Oare mai avem nevoie de concerte?
Avem YouTube, doar, care ne aduce în casă orice muzică ne dorim. Și mai avem diverse alte servicii online, avem boxe în jurul computerului, avem iPod-uri, căști și atâtea lucruri pe care strămoșii noștri nu le aveau. De aia, amărâții, erau în stare, prin 1846, să primească un muzician precum Franz Liszt așa cum sunt primiți azi politrucii: cu fanfară, taraf, covor roșu și urale. Ce pierdere de vreme, câtă irosire: să mergi la un concert și să asculți un pianist! Ba să mai faci din asta un eveniment. Ce bine, totuși, că azi îl avem pe YouTube, care ne ferește de astfel de manifestări greu de imaginat…
Sau nu.
“Vreau să vă întreb ceva: dumneavoastră auziți și notele pe care eu le cânt foarte încet?”
“Daaa!” “Ei bine, și eu aud șușotelile din sală, chiar dacă vi se pare că șușotiți foarte încet.” Probabil că Liszt n-a avut dialogul ăsta cu sala, nici la Arad, nici la Timișoara, Lugoj, Sibiu, Cluj, Aiud, București sau Iași. Dar Liszt, așa cum spuneam, a fost în turneu în ceea ce azi numim România acum două secole, între noiembrie 1846 și ianuarie 1847. Iar pe vremea aceea, oricât de departe s-ar fi aflat de marile capitale europene și de sălile lor de concerte, strămoșii noștri știau că-n timpul unui recital de pian nu se șușotește. Poate și ăsta este unul dintre motivele pentru care Horia Mihail umblă an de an prin țară și, cu voce blândă, are acest mic dialog cu oameni din diverse săli răspândite prin țară.
Horia Mihail nu este, însă, un istoric
ce a pornit în turneu pentru a explica autodidacților consumatori de YouTube ce se face într-o sală de spectacol și cum reacționau românii la 1840 și ceva. Horia Mihail este, probabil, cel mai bun pianist al României în momentul acesta și-n fiecare an, din 2011 încoace, duce muzica bună la orașe și sate. De fapt, proiectul început acum cinci ani în strânsă colaborare cu Radio România, inspirat cumva de turneul lui Liszt, are un nume care vorbește de la sine: “Pianul călător”.
Când a început, în 2011, acest proiect era construit în jurul unui pian care chiar a călătorit de la București prin mai multe orașe în care nu exista nici măcar un pian de concert. Pianul, recondiționat de Radio România, a poposit, la capătul turneului, la Mediaș, unde a rămas să-i bucure pe localnici cel puțin pentru un an. Astăzi există deja patru piane călătoare, răspândite prin țară și care se mută din oraș în oraș pentru că mai există încă oameni care cred că muzica live, interpretată în fața unei săli pline de un muzician talentat, întrece ca experiență culturală orice filmuleț postat pe YouTube, oricât de bine ar fi fi acesta filmat și oricât de bună ar fi calitatea sunetului.
În fiecare an, turneul lui Horia Mihail și al pianului său călător aduce în orașe aparent uitate de cultură câte un compozitor. A fost, la început, Liszt, desigur. Au fost Brahms, Schumann și Rahmaninov.
Au fost Mozart și Beethoven. Iar anul acesta e Chopin.
Sunt Nocturne, Mazurci, Balade și Valsuri, în acele orașe unde pe scenă nu sunt decât Horia Mihail și pianul. E Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră în fa minor, acolo unde celor doi li se poate adăuga și o orchestră. Până acum, Chopin s-a auzit la Chișinău, Roman, Iași, Bârlad, Tulcea, Galați și Brașov. Urmează București, Sibiu, Deva, Pitești, Bușteni, Slatina, Caracal, Drobeta-Turnu Severin, Turda, Alba Iulia, Oradea, Cluj și Dumbrăveni. Poate veți vedea fragmente din unele recitaluri sau concerte pe YouTube. Dar mai bine ar fi, dacă vă întâmplați în același oraș în același timp cu pianistul și cu pianul călător, să-i vedeți direct în sală.
Frumos articol,
Multumesc pentru recomandare. 🙂
O înregistrare are avantajul că este liberă de tusete, rîsete, șușoteli, sonerii de telefon, clinchet de chei scăpate, foieli, foșnăieli, și alte fenomene asemănătoare prezente, de altfel, în toate sălile de concert ale lumii. De vreme ce asociațiile de astmatici au înțeles greșit valoarea terapeutică a muzicii, n-ar fi rău ca la intrarea în sala de concert să fie puse niște anunțuri de genul „Muzica nu ajută la tuse!” sau, corespunzător, „tusea dăunează grav muzicii!”
Deci sunt mai bune înregistrările, totuși, nu? Mai ales că unel/e sunt și pe gratis… 🙂
Imbecilii autodidacti made in YouTube sunt peste tot. Pana si aici, deschizand comentariile… Fara cuvinte. Excelent articol si excelenta ideea de a populariza artisti de exceptie precum Horia Mihail. Felicitari!
@P.A.H.: Nu am vrut să spun că înregistrările sînt mai bune, mai ales că unele înregistrări realizate în concert rețin zgomotele de fundal. Am ascultat recent Variațiunile Goldberg în interpretarea lui Grigorie Sokolov (da, de pe torrents…). Versiunea (înregistrată în 1982 la Conservatorul din Leningrad) este atît de afectată de prezența spectatorilor din primele rînduri încît i-a întristat pînă și pe alții mai pricepuți decît mine. Sigur că experiența din sală este superioară celei de acasă, mai ales cînd e vorba de un artist de calitatea dlui Horia Mihail. Voiam să spun doar că biletul nu este singurul preț și nici cel mai costisitor pe care-l plătești cînd participi la un spectacol. Asta pare să o știe toată lumea, cu excepția celor care vin pentru a da, printr-o tuse ori un strănut, replica artiștilor de pe scenă (aspect pe care de altfel l-ați menționat și dumneavoastră în paragraful cu „șușoteala”).
Doar sala de concert iti da posibilitatea sa primesti acea energie, pe care artistul o emana atunci cand interpreteaza arta sa, indiferent ca se numeste muzica clasica, heavy metal sau hip hop. Chopin, Iron Maiden sau Parazitii, toate gadila urechile intr-un mod placut (ma rog, depinde de gusturi), atunci cand sunt redate pe cd sau le accesezi pe youtube. Dar se limiteaza la aceasta „gadilare”, caci mijlocirea electronica lipseste arta, intr-o proportie prea mare, de trairea adevarata. Celor ca Horia Mihail le datoram faptul ca inca ne mai umplem si sufletul de energie, nu numai urechile de „gadileala” placuta.