Pînă și ateismul mergea mai bine în vechiul regim…

Fac parte dintr-o generație care nu a mai apucat lecții de ateism științific în școală. Nu am avut niciodată o materie anume dedicată combaterii practicilor religioase și „obscurantismului”, așa cum – aveam să aflu – prinseseră primele generații de pionieri și UTM-iști (membri ai Uniunii Tineretului Muncitoresc). Pentru noi, cei născuți în anii ’60, nu s-a mai considerat necesar, probabil; ajungea cît îi dezvățaseră pe nenii și părinții noștri să bată cruci și să frecventeze biserici. Pasămite noi ajunseserăm la un „nivel de conștiință superior”… La fel de probabil, această schimbare de programă a venit odată cu desprinderea ideologică față de Uniunea Sovietică, începută pe vremea lui Dej și definitivată de Ceaușescu sub forma național-comunismului. O anumită indiferență îngăduitoare față de „credința neamului” pare să fi înlocuit ateismul militant importat din URSS, tipic primelor două-trei cincinale de „regim popular”.

Țin minte cea dintîi carte de religii comparate pe care am citit-o, Cum se nasc, trăiesc și mor zeii și zeițele, tradusă din rusă. Mi-a plăcut, pentru că făcea un bun sequel la Legendele Olimpului, pe care le devorasem. Cum se nasc… era o lucrare tipică de ateism ștințific, zdravănă, ca la ruși. De exemplu, autorul nu se mărginea să-i compare pe Bacchus cu Mithra, ci menționa că sînt, fiecare în parte, „un prototip al lui Iisus Hristos”. Astfel aflam că învierea e un atribut divin în toate credințele, din cele mai vechi timpuri. Tainele creștinismului erau dezvrăjite, iar marile adevăruri ale Bibliei erau cel puțin relativizate. Era, da, o istorie a religiilor, dar orientată anticreștin și anticlerical, uneori cu tușe ironice, care făceau referință mai ales la folclorul slavilor septentrionali.

Ce a rămas poate din vremea importului ideologic sovietic este umorul popular, care – sub forma sa valahă – le-o fi folosit activiștilor de la orașe și (mai ales) de la sate în munca de lămurire. Peste cincinale, ni s-a transmis și nouă patrimoniul de poante anticlericale mai vechi sau mai noi: „Doamne, miluiește, popa prinde pește”, „La popa la poartă i-o pisică moartă” etc., toate parodiile frondist-antidogmatice: „Hristos a-nviat! – Adevărat că ești beat!” etc. Și mai era poanta aceea, din arsenalul profilor mai vîrstnici, cu care, atunci cînd le cereai iertare, îți replicau: „Eu nu sînt popă, să te iert”… Și apoi toate bancurile acelea cu popi hiper-păcătoși, așa, ca-n Povestea… a lui Creangă!

Cred că ateismul comuniștilor a avut forță persuasivă tocmai prin această aderență la cultura populară, cea ireverențioasă, carnavalescă și voios grosieră. Modul în care un discurs spiritual și înalt ca acela al dogmei creștine este înjosit și tăvălit prin materialitatea cea mai de (auto)bază a provocat ilaritate, a stîrnit un rîs popular străvechi, de sorginte precreștină. Însă modul în care autoritatea preoțească era relativizată și răsturnată șăgalnic producea doar ecoul rîsetelor celor strașnice de pe vremea în care uniforma preoțească era respectată și temută. (Ce-i drept, în comunism, venise rîndul altor autorități să inspire bancuri defulatoare social…)

Dar marile praznice care generau mari agregări de mase (cu potențial riscant pentru liniștea regimului), precum Paștele, dădeau încă de lucru politrucilor, care puneau la cale serate dansante pentru tineret taman în noaptea de Înviere sau trimiteau detașamente de juni „materialiști” mai mult sau mai puțin abțiguiți în preajma bisericilor, ca să-i îngîne pe preoți și să bruieze slujba. Dincolo de simplul sabotaj, ei îndeplineau o sarcină mult mai subversivă: voiau să demonstreze că ei, de colo, petrec mai bine, se distrează mai mult, mai fără opreliști și restriști decît credincioșii care postesc, stau în picioare ceasuri întregi și apoi se chinuie să-și țină lumînările aprinse…

Mie mi se pare că activiștilor atei și anticlericali de azi le lipsește tocmai această dimensiune ludică și hedonistă, această ambreiere a culturii populare pe care predecesorii lor comuniști o stăpîneau pe deplin. Și ei o ard științific, dar nu pe filieră sovietică, ci – o, tempora… – americană! Traduceri proaste din materiale pro-evoluționism, din lecții de debate, cu întorsături retorice greoaie, îndemnuri la logică atît de plicticoase încît îți fac poftă de-o omelie bisericească de pe vremuri – cam acestea sînt materialele ONG-iștilor anticlericali, pentru care orice scandal public despre religie în școli e un adevărat balon de oxigen. Lipsa de aderență dintre ateiștii „de rit nou” și cultura populară e justificată de repulsia față de autohtonism și tradiționalism a acestei pături de tineri intelectuali progresiști. În fapt, lor le repugnă tămîiernița popilor și snoavele de bîlci deopotrivă, ca manifestări ale aceleiași zone ideologice: național-comunismul. Ei sînt poate ultimele victime, prin ricoșeu, ale lui Ceaușescu. Și nici nu-i prea poți contrazice, atunci cînd aseamănă Catedrala Mîntuirii Neamului cu Casa Poporului… Dar poți rîde gros, carnavalește, de mulți dintre ei, care au credința – teleologică, aproape mistică – într-o mîntuitoare izbîndă a Vestului asupra unui Imperiu (estic) al Răului.