N-am găsit altă rimă! Rog onor colegii de la corectură să nu muncească la modificarea titlului, cel puţin până nu citesc întreg textul. Pentru că, de ce? Pentru că „recomandarea“ de azi se referă la Sibiu, spaţiu multicultural prin excelenţă, loc în care pluralul substantivului se mai şi improvizează, nu îi bai, fărăcât vinul să hie bun şi ospătăriţa faină. Odată îndeplinite condiţiile, să începem o seară romantică în oraşul ciudat al României, locuit de nişte români care-au ales să fie conduşi de nemţi. Paranteză: or fi sibienii ciudaţi sau noi, restul, cei care-am decis să fim conduşi de români…?!
După cum se ştie, Sibiul are doar trei pieţe care contează: Mare, Mică şi Huet (v-am zis că-s ciudaţi! Auzi, s-o porecleşti „Huet“ pe biata piaţă! Ce ţi-a făcut ea?). Din Piaţa Huet ai două rânduri de scări ce coboară spre cârciuma „Butoiul de Aur“, despre care va fi vorba altă dată; acum o apucăm pe treptele scării din dreapta (cea acoperită, ca un gang), şi pe primul palier dăm de ispita locală (mă rog, una dintre ele): „Frei Zimmer“ la stânga şi „Weinkeller“ la dreapta. Dacă încă n-ai agăţat nimic, faci la dreapta şi laşi „Frei Zimmer“ pentru mai târziu.
Pentru cei care caută culoare locală, Pivniţa de Vinuri este împlinirea unui vis din pubertate, de pe vremea lecturilor de tip Rocambole: e chiar o pivniţă de demult (totuşi, n-are mai mult de cinci-şase sute de ani) amenajată sumar pentru a servi de cârciumă. E unul dintre puţinele exemple de amenajare în care accentul a căzut pe „sumar“: restauratorul a fost suficient de isteţ ca să păstreze atmosfera medievală a catacombei, fără să sufoce vechile ziduri de cărămidă cu prostii („scoarţe“ tradiţionale, coarne de cerb şi capete de mistreţi).
Meniul e foarte restrâns, compensat de lungimea listei de vinuri, iar chelneriţa e suficient de frumoasă ca să te îndrăgosteşti turtă, suficient de trilingvă ca să glumească şi cu francezii de la masa vecină, şi suficient de abilă ca să precizeze: „Pe mine mă cheamă Ilona, dar sunt româncă, să ştiţi! Doar că mai fac greşeli la genul substantivelor“.
interesant, autorul alege să meargă prima dată spre dreapta, lăsând stânga pe mai târziu. din câte știu, experiențele generale ale oamenilor sunt exact pe dos: de stânga în tinerețe – de dreapta la maturitate/bătrânețe. dacă avem în vedere eventurile implicite frei zimmer, respectiv cramă – ordinea ni se pare cu atât mai nefirească această ordine. sau ordinea nu denotă mereu ageism?