În afară de reportaje, viața (adică piața muncii, mai exact),
m-nvățat să fac și arboristică. Asta înseamnă toaletări și doborâri de arbori, folosind drujba, ca principală unealtă. Ei bine, în calitate de arborist am primit un contract într-un orășel, unde – fatalitate! – mi-a picat subiectu-n brațe, pară mălăiață în gura lui nătăfleață. Las, deci, drujba la rastel, reintru-n pielea de reporter și relatez.
Orășelul e, de fapt, un sat uitat de lume, pierdut undeva în inima Transilvaniei, între păduri nesfârșite. A primit acolada urbanizării datorită faptului c-avea gară și joagăr (moștenite de dinainte de 1918) – altfel, locuitorii nu-s deloc urbani. Joagărul a fost dezvoltat de comuniști într-o mare fabrică de cherestea, alături de care a fost ridicată, de la zero (greenfield, cum se zice acum), o filatură de in sau de lână, n-am înțeles exact, pentru tovarășele de muncă și de viață ale celor din fabrică. Vechea gară din centrul satului a fost rasă de regimul comunist, iar lângă cele două „unități de producție” a fost clădită gara cea nouă, mult mai mare, așa că localitatea avea platformă industrială, deci era oraș în lege!
Exact 47 de ani mai târziu, în decembrie 2015, pe la 8 dimineața,
băieții din echipa mea au pornit drujbele și-au început munca. Era foarte frig. Orășelul, complet pustiu. Din cele două fabrici nu mai rămăsese nimic, în afara unei singure hale, încă nedemolată. Între hală și calea ferată era un șir de plopi bătrâni, putrezi și scorburoși, foarte dificili. Treaba noastră era să-i doborâm, fără să stricăm hala, fără să blocăm calea ferată, fără să atingem firele de curent care treceau prin coronamentul plopilor (prin ele era alimentat orașul), fără să cădem din copaci și fără să ne calce trenul. Nu ne-am fi băgat la așa ceva dacă nu-l aveam cu noi pe Moș, probabil cel mai bun cățărător din România, care venea după nouă ani de muncă la Londra și era specializat exact pe genul asta de job-uri (pe care le refuză toată lumea!). Am început să lucrăm, cu mare atenție, și n-am mai luat deloc seama la ce se întâmplă în jur.
Treptat, orașul se dezmorțise, oamenii începuseră să mișune, iar cei care treceau pe lângă noi ne priveau urât, ba parcă și ziceau ceva, așa, cam pe sub căciulă. Bărbații, că numai ei aveau căciuli. Femeile purtau broboade și ne blestemau în față: „Bătu-v-ar Dumnezeu de turci, mânce-v-ar sfreanțul, nu v-ar mai ajuta Maica Domnului” etc. Băieții tăceau mâlc, c-așa aveau consemn de la Moș, expertul nostru în orice, inclusiv în corectitudine politică („Nu ne contrazicem niciodată cu publicul în timp ce lucrăm, da?”). Dar lucrurile scăpau de sub control, se adunase o mică gloată care-i ocăra pe băieți (ei tăceau ca peștii), așa c-am coborât și m-am dus să văd despre ce-i vorba. Am ochit-o pe cea mai vocală babușcă și-am luat-o reportericește, pe lingușire maximă: „Sărut mâinile, stimată doamnă!”. Gașca de goldies a făcut ochii mari și-a început să se crucească: „Tulai, Doamne! Voi vorbiți românește?”.
Se petrecuse o triplă coincidență, neverosimilă
ca toate coincidențele din lumea asta. Unu: când huruie, simultan, trei sau patru drujbe, nu te poți auzi om cu om, așa că arboriștii au dezvoltat un limbaj al semnelor, simplu și funcțional, pe care-l folosesc la lucru. Comunicarea lor fără cuvinte, plus „consemnul” dat de Moș, îi făcuseră pe săteni să ne creadă străini. Doi: fiind foarte frig, purtam cagule pe sub căștile de protecție, ca să nu ne-nghețe urechile și nasul (casca te apără de șocuri, dar nu ține de cald!). Trei: investitorul care cumpărase platforma era iordanian, ceea ce noi habar n-aveam, dar era subiectul zilei în orășel. Concluzia punctelor unu, doi și trei? „Au venit turcii să ne dărâme fabrica!”
Cu vorbe frumoase și găunoase, am reușit să dezamorsez mămăile, care-au mai povestit cu mine vreo cinci minute, apoi s-au împrăștiat, mulțumite, pe la casele lor, dornice să se-mpăuneze cu noutățile în fața vecinelor. A rămas un singur bătrânel, scund, trist, cu ochi foarte umezi și c-un gât de sticlă ițit din buzunarul cojocelului. De la el am aflat povestea fabricii de cherestea, vârsta plopilor pe care-i doboram (îi plantase cu mâna lui, ca puieți groși de-un deget, acum 47 de ani), cum munca-n fabrică „i-a făcut oameni” nu numai pe cei din orășel, dar și pe țăranii din satele apropiate, cum căderea comunismului a-nsemnat adevărata epocă de aur a furtului din depozitele fabricii („Făceam focu-n sobă numai cu lame de parchet, numai stejar, numai arțar, numai export!”), cum cei ce-au știut să vândă furăciunile s-au îmbogățit, iar cei care nu, nu (hoții îmbogățiți au cumpărat ulterior fabrica de la stat și i-au dat afară pe hoții ceilalți, din care bătrânelul meu nu părea să-și dea seama că face parte), cum fabrica a trecut din mână-n mână, tot mai săracă și mai plină de datorii, pe care și le acoperea vânzându-și „surplusul” (?!) de utilaje la fier vechi, până când n-a mai rămas nici un utilaj pentru producția de bază (cherestea), cum ultimii bușteni din depozit, care n-apucaseră să fie prelucrați, au fost scoși pe poartă cu un graifer, vânduți unui terț care i-a încărcat în vagoane, a-ncărcat și graiferul, și dus a fost (Italia?), și cum iordanianul, actualul proprietar, nu poate vinde terenul din cauza nenorociților noștri de plopi, care amenință atât cablurile electrice, cât și calea ferată. Dar după ce vom fi „gătat” plopii, iordanianul poate demola hala, curăța toată gunoiștea de pe platformă, scoate carte funciară și vinde tot terenul unui dezvoltator. „Atâta lucru mai vreu”, zicea bătrânul, „să văz aieste cu ochii miei, ca să mă poci pune jos și să mor.”
