Eram în Pașcani la finalul lui august 1989 și aveam aproape certitudinea, la vârsta aia, că urmăresc la televizor un moment realmente istoric. Da, Pașcani poate suna oarecum peiorativ, dar, spre deosebire de noi, bucureștenii, de exemplu, pășcănenii acelor vremi aveau privilegiul de a putea asista la astfel de momente. Căci televiziunea din RSS Moldovenească transmitea ședința Sovietului Suprem al republicii în care s-au votat legile prin care limba română devenea limbă de stat și se revenea la grafia latină.
URSS gâfâia muribundă sub efectul mortal al Glasnost-ului și al Perestroikăi. Moldova părea o țară care tocmai se elibera de sub ruși, în timp ce noi, urmașii mai numeroși ai Romei, stăteam cuminți la cozi, uitându-ne cum istoria pare a trece pe lângă noi, în pași de doine basrabene, mazurci poloneze, hore bulgărești, ceardașuri maghiare și, de ce nu, marșuri redegiste.
Moldova de atunci era cu un pas, cel puțin, înaintea noastră. Ar fi putut fi un model, dacă informația ar fi depășit granițele Pașcaniului sau ale altor orașe unde oamenii prindeau programele televiziunii de la Chișinău. De fapt, din august și până în decembrie 1989, cei din județele de la granița cu RSS Moldovenească au fost singurii care aveau oarecum acces la un program de televiziune în limba română care dura mai mult de două ore pe zi.
Între momentul adoptării limbii române ca limbă de stat și momentul proclamării independenței față de URSS au trecut fix doi ani. Pe 27 august 1991, noi, cei din dreapta Prutului, păream cei care s-au urcat în vagoanele libertății și țineam garnitura pe loc pentru a ne aștepta frații mai amărâți. Așa i-am și tratat pe moldoveni din 1990 încoace: de sus. Chiar dacă declarațiile oficiale vorbeau despre frăție și iubire veșnică, nepronunțând, neapărat, cuvântul “unire”, dar lăsându-l să plutească în aer, privirile noastre îndreptate spre Basarabia erau încărcate de superioritate. Da, sunt frații noștri, dar sunt în urmă rău, săracii. Tineri poeți români, cuceriți de vinurile și coniacurile basarabene, le recunoșteau meritele, dar îi plasau, din punct de vedere literar, cam cu 150 de ani în urmă. Bărbații de stat care, pe șest, decideau ajutorarea politicienilor pro-unioniști se gândeau la ei ca la niște persoane cu multiple handicapuri, dar de care nu ne putem dezice, pentru că sunt, până la urmă, sânge din sângele nostru.
Am crezut, 26 de ani, că știm ce se întâmplă acolo și că, mai ales, știm cum să rezolvăm problemele. Și n-am făcut altceva decât să ne propunem pe noi ca model. Nu s-a gândit nimeni că vehicularea de bani negri, fie ea și făcută în scopuri așa-zis nobile, nu înseamnă nimic altceva decât că sădim cu generozitate semințele corupției. Oameni obișnuiți să primească bani în numele idealului măreț al unirii n-aveau, în timp, cum să mai facă diferența dintre ceea ce li se cuvine lor și ceea ce este, de drept și de fapt, al idealului. Serviciile care au pompat respectivii bani n-au avut nici cea mai mică tresărire. Ele așa lucrează. Politicenii, însă, garanți ai corectitudinii și legalității, ar fi trebuit să fie mai atenți, ar fi trebuit să ceară mai puțină larghețe în cheltuirea fondurilor operative. Dar, ce să vezi, și ei lucrează la fel.
În 26 de ani, trimițând spre Moldova, cu bună știință, afaceriști corupți care au demonstrat că se pot descurca perfect și aici, cu sprijinul acelorași servicii, am făcut Moldovei cele mai mari deservicii posibile. Nu că n-ar fi cunoscut și ei, frații și surorile noastre, corupția. Nu că n-ar fi practicat-o. Dar noi le-am dat un motiv numai bun să-și justifice acțiunile: “O facem pentru țară, pentru unire!”. I-am mituit pe moldoveni cu cetățenia românească. Le-am pus în brațe modelul corupției endemice. I-am învățat că nu competența e importantă, ci fluturarea unui steag sclipicios, care să ia ochii mulțimii. Inocența și naivitatea Moldovei din ultimul deceniu al secolului trecut sunt deja istorie. La un Prut distanță, am pus umărul la construirea unei Românii la fel de urâtă spiritual ca asta a noastră, dar mai mică și mai săracă.
Dacă cineva din Republica Moldova se mai uită cu măcar puțină speranță spre Vestul imediat, ar trebui să plecăm capul în pământ și să ne cerem scuze: ne-am crezut dumnezei și am plămădit ceva după chipul și asemănarea noastră. Ce-a ieșit, s-a văzut duminică, la alegerile prezidențiale.