Îl știu pe Vlad Drăgoi ca poet. E unul dintre cei mai buni din generația sa. Nu i-am citit volumul de debut ca prozator. A apărut la Editura Lumen din Iași, acum 11 ani. L-am căutat, dar n-am dat de el. Acum, ca mulți poeți, Vlad Drăgoi își încearcă norocul și ca romancier. E clar un tip care știe meserie. Totuși, parcă i-ar mai trebui cîte ceva.
Nu mă mai impresioneasă că un prozator scrie cîte o frază de mai multe pagini. În anii ’70, în România, cînd a fost descoperit Faulkner, cu frazele lui lungi de cîte un capitol de roman sau de nuvelă, s-a faulknerizat intens. Eugen Barbu susținea că asta e o metodă, nu o afacere literară personală. Afacerea aceea nu era nici ea foarte personală pentru Faulkner însuși, care a preluat-o de de la James Joyce, care la rîndul lui a preluat-o de la un autor astăzi uitat.
Ca să scrii o pagină sau mai multe într-o singură frază nu e mare lucru. O spun ca unul care și-a încercat puterile cu această afacere. Dar vorba e ce-ți iese. La Joyce, cu dicteul bahic al lui Molly Bloom, totul e OK. La Faulkner, de asemenea. Căci la amîndoi nu-ți dai seama că fraza de multe pagini funcționează fără să te întrebi cînd o pune punct autorul. La noi, cu tot regretul, lucrurile nu stau la fel. Chiar dacă vin dinspre autori care s-au clasicizat între timp.
Adică, pe scurt, și în cazul acestui roman, nu cred că fraza de mai multe pagini îi ajută autorului. Căci el nu scrie poveștile altora pe care le împletește omniscient în textul său, ci face un soi de aparentă memorialistică, cu asocieri la liber. Narațiunea curge astfel sinuos la persoana întîi, cu multe ocolișuri, pornind de la ceva ce pare un cumplit accident de muncă, la un mall din Brașov.
Povestitorul din carte, care are același prenume ca autorul, Vlad, e un tinerel dotat cu laptop și umblăreț. Tipul e librar într-o prăvălie dintr-un mall din Brașov și provine dintr-un cuplu despărțit, tatăl bețiv, mama pisăloagă.
Acest Vlad apasă la un moment dat pe butonul fatal al unui compactor de gunoi din spatele mall-ului și aude imediat niște urlete înfiorătoare care-l sperie, încît își ia rapid tălpășița de acolo. Acesta e momentul declanșator al poveștii construite din episoade pe care protagonistul și le reamintește, adresîndu-se din cînd în cînd cititorului, în regimul unei oralități lipsite de pretenții „literare”, în care ceea ce contează e precizia reconstituirii făcute într-un limbaj de stradă, din care nu lipsesc cuvinte precum „coaie”, „bășină” și altele de aceeași factură.
Ceea ce scrie de fapt aici Vlad Drăgoi e un Bildungsroman grotesc, din care aflăm cum a ajuns ce-a ajuns tînărul narator. Episoadele sînt relatate cu insistență asupra amănuntelor din viața domestică și din cea a relațiilor extrafamiliale ale tînărului care are o sensibilitate acută și care pune sub lupă, ai zice, lucruri din trecuta sa existență obișnuită, pentru a le putea digera. Ideea e excelentă, dar nu funcționează totdeauna pe măsura intențiilor autorului, care vrea, printre altele, și să contrarieze sensibilități din categoria apărătorilor corectitudinii politice, exprimînd păreri nasoale despre țigani, prin gura personajului său. Păreri care sînt apoi corectate de alte păreri, mai favorabile, pînă la descoperirea unui numitor existențial comun.
Cu bune și cu rele, cred că poetul Vlad Drăgoi, chiar dacă se află încă în faza în care el însuși descoperă vehiculul artistic al romanului, se află la un început promițător de drum.
Vlad Drăgoi, Mica mea inimă de om singuratic, Editura Polirom, 2019.
