Într-o seară, la cîrciuma Uniunii, cea care nu mai e, apare un tip solid, măsliniu la față și cu o voce puternică. Era poetul Grișa Gherghei. Lîngă el, un amic cu care eram și eu prieten. Era iarnă. Mă vede Grișa că beau bere și-mi spune că i se face frig numai cînd mă vede.
Berea, îmi zice, se bea vara, pînă la apusul soarelui, după care treci pe vin. Era vreo opt seara și la zece se închidea cîrciuma. Comandă Grișa un vin bun și, dacă tot intraserăm în vorbă, se așază în fața mea. Și începe să ne spună cum se bea în alți ani berea la mare, la Neptun, cu naveta de 24 de sticle. Se pricepea să povestească. Vinul bun cerut de el era o poșircă; amîndoi s-au strîmbat, dar și-au golit repede paharele. Eu mi-am văzut de berea mea. Trece el la o istorie cu vinurile adevărate de altădată, cînd cîrciuma asta era deschisă pînă dimineață. Grișa mai lua o înghițitură din pahar, se strîmba și-l înjura răsunător pe Cizmarul ăsta care ne otrăvește, apoi se întorcea la vinurile de odinioară. Amicul nostru îl înghiontea – să vorbească mai încet, că se aude! La care Grișa, cu vocea lui răsunătoare, ca și cum Cizmarul s-ar fi aflat și el în cîrciumă: „Dă-l, mă, în p… mă-sii! Să audă, că altfel ne otrăvește și mai și!“. Asta era în iarna lui ’86 și, oricît vorbea Grișa de tare, au urmat ani cu vinuri mult mai rele.
