Singura concluzie evidentă în cazul lui Cristian Pomohaci este că, în România, martirii mor de bătrînețe. Indiferent de cîtă rîvnă a dat dovadă fostul preot și cu cît zel și-a împins cauza înainte și-napoi, statul român rămîne statul român. Nu i se pune contră, dar îl silește să persevereze neapărat încet și trist. Așa, ca o întîlnire cu băieții de altar după o slujbă de înmormîntare.
Și dacă aceste rînduri vi se par revoltătoare, gîndiți-vă la drama pe care o trăiește bietul om. L-au dat afară din preoție pentru că a insistat, asemeni lui Creangă, să le arate Povestea Poveștilor unor minori. Dar, în loc să-l trimită la ispășire la casa de corecție, așa cum probabil spera Pomohaci, statul l-a osîndit în dosarul ăla la clasare și uitare. Cum să mai pătimești, frate, în condițiile astea? Și cum să mai cînți, asemeni damnaților la caznele infernului, „Flăcări, ard în flăcări?” Bine, Pomohaci cîntă în general alt gen muzical, dar se putea adapta. “Arde cucu-n flăcări în Bucovina” sau ceva.
Nu vă faceți însă griji. De data asta, care nu va fi la fel ca data trecută sau ca data viitoare, Pomohaci va plăti. Anchetatorii au găsit în cele două locuințe ale sale din Tg Mureș aproape 2 milioane de euro. Deci se poate.
Din punct de vedere al unui PR-ist bun, tot scandalul ar putea fi rezolvat printr-o campanie agresivă de tip „De fapt totul e marketing pentru un nou ballbuster românesc Un Pomohaci la grădiniță”. Dacă s-au găsit oameni să-i spele pe cămătari în documentare partizane, de ce nu s-ar putea clăti nițel și un suspect pedofil?
