Înainte de toate, o mărturisire rușinoasă: nu sînt și n-am fost vreodată „microbist”. Ultimul meci de fotbal din palmaresul meu l-am văzut la varsta de 6 ani! Dar filmul celor doi Porumboi m-a impresionat pînă la lacrimi.
La vîrsta de 8 ani, ne avertizează un generic introductiv, Cornel a devenit mesagerul morții tatălui său! Un străin i-a strecurat în palmă un răvaș destinat arbitrului, precum că, dacă se mai bagă în vreun meci de fotbal, se întoarce acasă în sicriu. Sigur că scrisoarea l-a afectat puternic, dar i-a dat și dimensiunea condiției unui profesionist îndîrjit să-și facă datoria. Era o variantă de la care, dramaturgic, se putea porni. Dar Porumboiu-regizorul își dezvoltă filmul Al doilea joc pe o cu totul altă pistă. El ia o veche înregistrare video a unui eveniment cu balonul rotund și încinge înregistrarea unei discuții cu tatăl său, arbitrul, în fața monitorului, privind imagini de istorie: Dinamo contra Steaua, Securitatea sau Armata, „partidul comunist împotriva partidului comunist”! Cei doi privesc ecranul și discută despre ce se intamplă acolo, si dialogul lor, uneori nostalgic, alteori contradictoriu, înlătură coloana sonoră originală a meciului.
Dar ce vedem pe ecran? Un joc fantomatic de umbre ale fotbalului de ieri, cenușe năruită din troienele cerului, într-o zi de sfîrșit de lume, pe un teren desfundat de noroaie. Filmul are aspectul unei fotografii mișcătoare din epoca Lumière, la începutul începuturilor cinematografului, și asta este primul lucru care-ți merge la inimă. Aspectul „vintage”! Spectacolul se înfiripă pe durata celor două reprize ale meciului Dinamo-Steaua, din 1988. Apoi, mai e și caracterul său biografic: e un omagiu adus de cineast părintelui său, prieten și confident. Mai cunoașteți vreo asemenea „poziție a copilului” în cinemaul nostru?
În ce mă privește, n-o ascund, sunt un porumbofil vrăjit mereu de acest copil teribil și neobosit campion al pariurilor cu imposibilul. De la A fost sau n-a fost din 2006 pînă la Metabolismul din 2013, el n-a făcut decît să extindă teritoriile neumblate ale spațiului cinematografic. Dar parcă niciodată n-a sfidat habitudinile publicului mai excesiv decît acum. Ceea ce ar fi putut fi o emisiune de sport TV, devine –scuzați-mi expresia! – dramă. Tatăl, arbitrul de ieri și businessmanul de azi, nu crede în proiect și-i rezistă, prietenos, fiului, pe banda de sunet. „Nu poți face film din asta! – zice, în timp ce juniorul vasluian bombăne îndîrjit: „Îl fac! Îl fac!”. Îl face, și-i iese un cinema nemaifăcut, emoționant și prin ineditul său. Te uiți la Al doilea joc și nu-ți vine să crezi: nici o televiziune n-ar înghiți așa ceva. Ideea că înfruntarea Dinamo-Steaua ar mai interesa pe cineva e delirantă. „Lumea”, îl previne fostul arbitru pe cineast, „lumea” trăiește în prezent, iar cinemaul este, ca și fotbalul, un produs perisabil. Dar deși fiecare imagine vorbește despre respectul fiului pentru drumul în viață al tatălui său, Cornel Porumboiu își cristalizează, nestînjenit, ipoteza sa cinematografică. Și culmea e că dacă plec cu ceva de la Berlinala 2014 – este acest film imposibil, populat, într-o sală plină ochi, cu ziariști străini, dintre care o minoritate a plecat, e adevărat, dar numai după 45 de minute, și profitînd de ruptura dintre reprize.
Și aici rezidă și problema celei de-a doua părți a filmului. Peste mitan (așa se spune, nu?) pe pînză se așterne o umbră de oboseală. Obosesc și jucătorii, fie ei steliști sau dinamoviști, obosesc și cei doi comentatori și, în tăcerea care se lasă, din ce in ce mai des, peste filmul fantomatic nu se aude nici măcar vibrația stadionului, sacrificată odată cu banda de sunet originală, ci doar simultanul discuției dintre senior și junior, întrerupt în împleticiri și pauze tot mai frecvente. Cît despre final, cel al filmului, nu al meciului, – fiindcă una-i filmul, alta meciul – el nici nu mai există. Așa, cel puțin, am resimțit eu, ca „arbitru” cinematografic, filmul.
Esențialul rezidă însă în altceva, în experimentul porumboic. Să nu ne mai ascundem! În ultimii ani, inspirația cinemaului „Noului val” secase. Cornel Porumboiu îl readuce, plin de elan, în atac. Și bravura sa, îndrăzneala cu care sfidează tabieturi și rutine, trezește admirație. În sfîrșit, după cîțiva ani de așteptare, în noul cinema românesc se mișcă, din nou, ceva. Jos pălăria, pentru asta, domnilor Porumboiu. Jos pălăria în fața tatălui și fiului, că amîndoi au duh. Amin!
