Cînd băieţii mei erau mici, într-un an, am tot amînat, de pe o zi pe alta, să cumpăr pomul de Crăciun. Că sînt prea scumpi, că arată rău, că nu bag un molid în casă să-i pice acele după o zi. Şi vine o ninsoare viscolită de se încoţopeneşte circulaţia pe şoselele către Bucureşti, cu tot cu camioanele cu brazi. Mă duc la piaţa „Orizont” – doar ţăranii cu varză murată şi ţiganii cu pocnitori. Hai la „Moghioroş”, pe jos, că autobuzele nu mai mergeau, troleibuzele nici atît.
Acolo ningea peste merele de pe tarabe, o moldoveancă tinerică şi roşie la faţă vindea crengi de vîsc şi nişte unii veniţi de la Obor ţipau, ameţiţi de băutură: „Ia papagalul! Ia scatiul! Ia păsărica cu noroc!” Brazi, nimic, doar nişte coroniţe cu funde roşii la care stătea lumea la coadă. Mă întorc acasă, cu vîntul în faţă şi cu mîna goală. Băieţii scoseseră cutiile cu globuri. Cînd le-am zis că nu-s brazi, i-a luat plînsul pe-amîndoi. N-apucasem să-mi dau jos paltonul. Mă duc iar la „Orizont”. Ţăranii cu varză se încălzeau cu un vin fiert.
La „Moghioroş” se terminaseră şi coroniţele de brad. Mă simţeam ca Scrooge bîntuit de fantome la gîndul că m-aş putea întoarce acasă fără pom. Mă mai preumblu prin piaţă, pînă-mi vine o jumătate de idee salvatoare şi cumpăr o colivie cu doi scatii. Mă opresc şi la librărie de unde cumpăr Poveste de Crăciun de Dickens. Jucăriile şi dulciurile le luasem dinainte. Cînd au văzut băieţii scatii au început să le strălucească ochii.
Daniela plecase de acasă, după o privire nimicitoare, poate găseşte bradul ăla pe care n-ai vrut să-l cumperi! Cînd au dat scatii de căldură s-au pus pe ciripit. Au început băieţii să rîdă, dar tot le lipsea ceva. Îi iau lîngă mine pe canapea şi încep să le citesc din Scrooge. Eu zîmbeam, ei – la început nu prea.
Cînd apare fantoma lui Marley, cu lanţul păcatelor lui, încep şi ei cu întrebările. „Da cum trece Jacob prin zid?” „Fiindcă e fantomă şi fantomele trec prin zid.” „Şi lanţul cum trece prin zid?” „Lanţul e fantoma unui lanţ.” „Nenea Scrooge n-are bani?” „Are, dar e zgîrcit!” „Şi nu-i pare rău?” „Cînd eşti zgîrcit nu-ţi pare rău, pînă nu vin fantomele la tine!” „Fantomele dau amenzi?” „Oarecum. Adică te fac să-ţi pară rău!” Apare prima fantomă a Crăciunului şi-l sperie puţin pe Scrooge. „De ce e rea fantoma cu nenea Scrooge? Aşa e Moş Crăciun?” „Asta nu e fantoma lui Moş Crăciun. E fantoma zilei de Crăciun.” „Moş Crăciun o învaţă să fie rea?” „Nu…” „Şi ea n-ascultă de Moş Crăciun, să nu facă rele?” „Fantoma vrea să-l ajute pe Scrooge să fie mai bun!” „Îl bate la fund?” Asta era o aluzie la mine. Şi cînd să le explic, se deschide uşa, ca în cărţile lui Dickens.
Şi intră Daniela ninsă şi cu un brad mic în mînă. Am întrerupt lectura. Băieţii tăceau, de parcă în casă intrase Moş Crăciun însuşi. Scatii din colivie au început să vorbească între ei.
Cu bradul era în felul următor. Vecina noastră, Lulu, care stătea pe altă scară, cumpărase cu vreo două zile în urmă un brad pe care nu-l voia nimeni fiindcă era mult prea înalt. Această femeie cu un neasemuit simţ practic l-a cumpărat, deşi bradul avea vreo trei metri jumate. L-a adus acasă, numai ea ştia cum, apoi l-a scurtat cu fierăstrăul. Încît de pe urma acestei operaţiuni au rezultat doi brazi. Din întîmplare Lulu s-a întîlnit cu Daniela, i-a cerut o consultaţie în scara blocului şi i-a povestit de cei doi brazi ai ei. În ziua aceea m-am convins că spiritul Crăciunului există.
