Nu știam mai nimic despre Isabella Hammad cînd am început să citesc Parizianul, romanul cu care a debutat în 2019 tînăra palestiniancă născută și crescută în Anglia. O cronică de familie precedată de o lungă listă de personaje, împărțită pe familii. Una dintre aceste familii se numește, ca și romanciera, Hammad. Pe parcursul lecturii m-am întors de cîteva ori la lista numeroaselor personaje, pentru a-l mai recunoaște pe cîte unul, și am căutat pe Net informații despre autoare, tot mai interesat fiind de romanul ei. N-am găsit mare lucru. Într-o cronică din The Guardian scrie că Parizianul din roman e modelat după străbunicul scriitoarei, încît nenumăratele amănunte despre personajele din carte sînt, probabil, nu numai rezultatul unei minuțioase documentări, ci și al poveștilor din memoria de familie a scriitoarei. Asta contează mai puțin; mai important e că Hammad pendulează inspirată între tonul implicat al povestitorului rapsod din piețele arăbești și cel, mai distant, al romancierului obiectiv, de la începutul secolului 20.
În primele pagini ale romanului ne aflăm la începutul primului război mondial, cînd tînărul palestinian Midhat Kamal din orașul Nablus e trimis la studii în Franța, la Montpellier. În ultimele, am ajuns două decenii mai tîrziu. Douăzeci de ani în care lumea s-a schimbat și continuă să se schimbe, tot mai violent, în Orientul Apropiat. La început povestea merge cronologic, destul de cuminte, iar Midhat își împarte timpul între studiile la medicină și amorul pentru fata gazdei sale. Roman de moravuri, ai zice, și al deosebirii de mentalități, ca în Scrisori persane. Midhat nu se prea întreabă însă, mirat-critic, cum poate fi cineva francez, fiindcă vrea să se aclimatizeze. La prima vedere, nici gazda sa, profesor la universitate, nu pare bîntuită de întrebarea „Cum poate fi cineva arab?“ deși îl întreabă curios pe Midhat diverse despre viața din Nablus.
Schimbările au loc dramatic, nu atît din cauza războiului, cît din pricini care țin de deosebirile culturale între tînărul arab și profesorul care-l găzduiește, cordial pe față, dar care-l transformă pe ascuns în obiect de studiu antropologic despre arabii înapoiați, încît palestinianului îi sare muștarul și pleacă la Paris. Romanciera își păstrează calmul, iar analiza psihologică a personajului ei funcționează cu atîta finețe, încît Isabella Hammad poate spune și ea, ca Flaubert despre madame Bovary: „Midhat sînt eu!“. Romanul se dezvoltă arborescent, urmărind și stufoasa familie a lui Midhat, studentul ghinionist și în amor, și în parcursul universitar.
Printre multele amănunte despre fiecare personaj în parte se mai strecoară în Parizianul și mici inadvertențe – una dintre ele e că, atunci cînd un personaj ia cafeaua care a dat în clocot de pe plita sobei cu lemne, stinge focul, ca la aragaz. Alta ține de notarea din cînd în cînd a replicilor în franceză ale personajelor, deși la Montpellier și la Paris toate vorbesc franțuzește. E drept că romanul e scris în engleză, dar personajele n-au de unde să știe asta. Altfel, însă, ai impresia de reconstituire autentică, din interior și fără prejudecăți, a celor două lumi, europeană și arabă, din primele decenii ale secolului trecut și a începutului conflictelor dintre palestinieni și evrei. Romanciera debutantă își stăpînește textul cu brio, încît Parizianul funcționează bine și artistic, nu numai ca sursă documentară pentru dramatica și tot mai încurcata istorie a Palestinei din primele decenii ale secolului 20.
Isabella Hammad, Parizianul sau Al-Barisi, traducere și note de Sînziana Dragoș, Editura Polirom, 2022.
8 vizualizări
