Scund, perfecționist, jovial din politețe, altfel mai mereu îngîndurat, Hanibal Stănciulescu se însenina cînd dădea pe la cenaclu. Șanțul dintre sprîncene îi dispărea treptat. Om serios, care scria proză satirică și era student la italiană. Bucureștean născut la țară, unde mai avea rude. Numele, Hanibal, îi ținea loc și de poreclă. La bancurile cu prepusuri despre viața lui sexuală, cum că termina ante portas, răspundea imediat, mușcător. Din pricina perfecționismului, a tot amînat să-și publice volumul de debut, pînă cînd Crohmălniceau l-a somat să ducă manuscrisul la editură.
Pe atunci, Hanibal se mai și împotmolise într-un roman la care scria și pe care nu l-a terminat niciodată. Superstițios, deși n-ai fi zis, era convins că nu-i bine să rămînă cu sertarul gol cînd nu-i merge bine cu scrisul. Temeri moștenite, de țăran care nu vrea să rămînă cu hambarul gol pînă la recoltă, recunoștea Hanibal, care zicea „anxietăți de țăran“, sperînd că astfel se va detașa de ele. La el, simțul umorului funcționa și cînd era vorba de propria lui persoană, ceea ce lui Nedelciu, cu care era prieten, nu prea i se întîmpla.
După ce a terminat facultatea, Hanibal a dispărut un timp – cine știe unde fusese repartizat profesor, cum se întîmpla pe vremea aceea. După ’90 nu mi-a povestit nimic despre anii aceia. Pesemne că a fost o experiență neplăcută, prin care a trecut de unul singur, fiindcă el, spre deosebire de mulți studenți, nu s-a căsătorit preventiv, în timpul facultății. Din cînd în cînd ne întrebam la cenaclu ce-o mai fi făcînd Hanibal. Făceam diverse presupuneri deloc vesele și închideam subiectul cu un citat din opera lui orală: „Păi, Cehov s-a dus de bunăvoie pe insula Sahalin“. Cu propoziția asta, prietenul nostru își făcea curaj să înfrunte vreo chestie neplăcută și de neocolit.
Iaru, care-și luase post tocmai la Galați, venea nesmintit la Cenaclul de Luni și se întorcea apoi acolo cu un tren de noapte. După ce și-a luat definitivatul, Iaru și-a dat demisia și a scris și un poem, „Adio, la Galați!“ pentru a consemna despărțirea de orașul port la Dunăre. O despărțire pe care o așteptase din prima zi de profesorat acolo.
Acum îmi dau seama că Hanibal nu prea vorbea despre el însuși, nici ca să se plîngă, nici ca să se laude. Poveștile lui erau despre ce văzuse sau auzise de la alții – fapte diverse din categoria celor pe care presa nu le reflecta niciodată. Mai ales sinucideri și crime din dragoste. Ni le relata calm, aproape cu răceală, ca doctorii de la morgă. Deși nu era credincios ca Bădițescu, Hanibal avea o părere proastă despre sinucigași. Îi trecea în rînd cu criminalii, doar că îi credea mai tîmpiți.
