Precedentul Cîmpeanu

Chiar nu a fost greu să plece Sorin Cîmpeanu. Două pârțuri în presă, șapte oameni în stradă și ditamai muntele de impostură s-a prăbușit. Un mandat cadaveric, un individ clocit de PNL și de Președinție atâta vreme, ministrul s-a dus. Probabil se va întoarce la catedră – nu? –, mângâind viitorul nației cum mângâie preoții enoriașele la spovedanie. Bleah, Cîmpeanu cu mâna în chiloții neamului!

Demisia lui Cîmpeanu e, înainte de toate, o ciudățenie. Cîmpeanu nu ar fi trebuit să-și dea demisia și nimic nu anunța asta. Vorbim de regulile vieții de la noi. Omul avea rezervele de nesimțire necesare, paloarea Serviciilor pe muian și susținerea politică în spinare. Mai mult de-atât, orice clintire a hoției sale făcea să sune clopoțeii de pe statuia de minciună academică a premierului Ciucă. Să-l dai jos pe Cîmpeanu este o palmă aplicată obrazului suin al premierului.

Pentru Educația din România, demisia lui Cîmpeanu nu mai înseamnă nimic. Tot ce se mai poate face pentru Educație este să-i găsim cadavrul în această imensă pădure a tranziției și să-l dăm familiei îndurerate.

Noua lege nu e nici pe departe opera acestui plagiator, ci caietul de sarcini al unor băieți care o ard pe imobiliare mai degrabă. Prin plecarea lui Cîmpeanu nu se va clinti o literă din acel manual de tortură a Învățământului.

Mai degrabă te poți gândi că demisia lui Cîmpeanu – demiterea, normal – este un precedent destul de periculos. Să lași un impostor din brațe într-un guvern cu Virgil Popescu sau cu Lucian Bode? Nu știu ce să zic.

Lucrurile devin cu adevărat scandaloase prin plecarea lui Cîmpeanu, nu prin rămânerea sa.