De cîți jurnaliști e nevoie pentru a lansa un ziar de șantaj? După calculele lui Umberto Eco, ar ajunge șapte. Nu-i necesar să fie celebrități în domeniu, ci doar să fie dispuși să scrie anumite chestii, cînd va fi cazul, și să pregătească dosare compromițătoare, pentru numărul zero al publicației. După ce ziarul va ieși pe piață, dacă va ieși, trupa va fi mult mai numeroasă, dar pînă atunci cei șapte sînt arhisuficienți.
Aidoma altor scriitori, italieni și nu numai, Eco a avut de-a face cu presa cotidiană, și în rol de colaborator, dar și ca observator. Știe cum se trag sforile în redacții, care sînt relațiile dintre finanțator și jurnaliștii săi, cine intermediază aceste relații și, mai ales, cum se nasc amicițiile între presarii care se bagă în publicații de hazna. Lucrurile seamănă, bucățică ruptă, cu ceea ce se întîmpla cu ziarele de campanie care apăreau la noi în anii ’90 și cu numeroasele săptămînale de scandal care apăreau pe tarabe, de la România Mare a lui C.V. Tudor la Democrația lui Eugen Florescu și Atac la persoană a lui Mitică Dragomir. Toți trei au ajuns în Parlament propulsați și de foile lor infame, la care lucrau mercenari dispăruți ulterior din presă.
În Italia, rețeta de maxim succes a fost brevetată de Silvio Berlusconi, Il Cavaliere, mogulul de presă care a fost de patru ori premier. Finanțatorul din romanul lui Eco, supranumit Comandorul, are și el un imperiu media, plus alte afaceri înfloritoare, ca Berlusconi, dar îi mai trebuie și o publicație de șantaj, grație căreia să-și facă drum în elită. Metoda folosită de Comandorul lui Eco a fost întrebuințată cu folos și la noi în anii ’9 0, în ziarele FSN-ului. Se găsește un nume ilustru din lumea academică și e pus directorul ziarului. (La Dimineața, acest nume ilustru a fost Alexandru Piru. La Azi, numele ilustru a fost cel al lui Alexandru Bârlădeanu, academicianul fără operă, dar cu mare influență în partidul lui Iliescu.)
În Numărul zero, directorul e cel care-și adună trupa și-l pune redactor-șef pe un fost student al său. Jurnalist și scriitor ratat, Colonna are o cultură imensă care nu-i folosește la nimic, încît la cincizeci de ani e gata să înceapă o nouă carieră la ziarul Mîine, din Milano. Colonna nu vrea glorie, ci doar bani, așa că nu-l deranjează că Mîine se va ocupa de treburi murdare, mai ales că stăpînește la perfecțiune tehnica dezmințirilor de presă, cu ajutorul cărora cei care reclamă știrile false pot fi înfundați și mai tare. Cînd însă lucrurile devin periculoase, din cauza investigației făcute de un redactor aproape paranoic al ziarului, pe Colonna îl apucă toate spaimele.
În acest thriller condensat, Eco parodiază impecabil poncifele genului în timp ce personajele sale descoperă legături neștiute între marile scandaluri din Italia acelei perioade. O lovitură de stat eșuată, complicata investigație „Mani pulite” care a dat peste cap clasa politică, relațiile subterane dintre politicieni, finanțiști și loja masonică Propaganda Due, asasinate comise de mafioți sau de extremiști de stînga ori de dreapta, într-o Italie care pare să se scufunde iremediabil în haos. După Cimitirul din Praga și oarecum în prelungirea sa, Eco scrie, în Numărul zero, prima lui satiră despre tot mai primejdioasa și mai imprevizibila lume contemporană, în care omului obișnuit, fie el și jurnalist ratat, nu-i rămîne decît speranța supraviețuirii personale, ca în catastrofele din care scapă cine poate.
Umberto Eco, Numărul zero, traducere de Ștefania Mincu, Ed. Polirom, 2015.
