Câte glume amuzante poți face despre tine însuți cum că ești gras, mănânci copii încă din copilărie și mai ai și ghinionul să fii din Focșani? Dacă te cheamă Cosmin Nedelcu și ți se spune Micutzu, nici măcar una. Am văzut asta cu ochii mei, joia trecută, în clubul True. Mă aflam acolo cu altă treabă decât un mic show de stand-up și, se pare, exact la fel făcea și Micutzu. Diferența e că el chiar trăiește din stand-up. Ceea ce mi se pare destul de trist.
Am mai văzut câteva show-uri de stand-up românești, am mai văzut câteva momente care au ajuns și pe net. Unele sunt bune, majoritatea, însă, întăresc ideea că stand-up-ul românesc și-a atins maxima creativitate atunci când un stand-up comedian a reușit să-și introducă palma stângă sub axila dreaptă, a strâns în mod repetat și a reușit să imite aproape perfect sunetul unei bășini. Probabil că sala s-a rupt de râs, iar de atunci s-a rămas la ideea că mai sus de atât nici nu are rost să meargă cineva. Micutzu nu cred că a mers și nici măcar n-a încercat. Cel puțin nu joi seară, când, dacă nu era râsul absolut defect al blogger-ului Piticu (onlinerii știu despre cine-i vorba), ne-am fi plictisit de moarte timp de o jumătate de oră.
Scuza invocată mereu de domnul acela masiv de pe scenă (de aici pretinsa autoironie cu mâncatul de copii) a fost că se adresează unui public inteligent, ceea ce nu face de obicei, așadar de aia nu se râde în sală. Se simțea, e drept, un IQ comun peste medie, dar, văzându-l în fața scenei pe Silviu Sergiu, de la Evenimentul zilei, cred că două-trei alăturări de cuvinte simple, precum Ponta, plagiat, doctorat, Catania, ar fi reușit să smulgă ropote de aplauze de la cel puțin două palme.
În fine, parcă am mai spus, dar nu de asta se strânsese lumea acolo. Ca să fim foarte sinceri, lumea venise pe la 8 în speranța că va bea gratis toată noaptea, fără să știe că pe la 10 oamenii vor începe să fie ridicați de pe la mese pentru a face loc adevăraților clienți. Iar asta s-a întâmplat pentru că ne aflam la lansarea unei publicații tipărite.
Nu contează că periodicitatea respectivei publicații tipărite e una aleatorie. Important e că, pe vremuri, când pădurile se defrișau pentru a publica cotidiene și săptămânale, nu pentru a pleca sub formă de cherestea direct la export, nici un cârciumar n-ar fi îndrăznit să saboteze lansarea a opt pagini tipărite cu cerneală tipografică pe hârtie offset de dragul câștigului efemer obținut de la niște clienți doritori să bea ceva în noaptea de Halloween.
Așadar, joi, pe la ora 20, în clubul True a început lansarea celei de-a patra ediții tipărite a blog-ului colectiv dailycotcodac.ro. Ca și anterioarele ediții tipărite, și asta a avut o tematică. A fost, de fapt, un mix de marketing între Viasat Explorer România și blog-ul lansat de Julius Constantinescu. Poate e mult să spunem acestei încercări “publicație tipărită”, “print” sau “ziar”, dar oricine tipărește 10.000 de exemplare ca să le distribuie gratuit și mai are și buget de petrecere, merită nu doar îngăduința, ci și recunoștința noastră. Pe vremuri, dacă lucrai în presă și nu-ți luai salariul la timp, sau aveai un salariu mai micuț, te mai descurcai. Mâncai la o recepție, beai ceva la o prezentare de produs, încheiai seara într-o cârciumă unde proprietarul iubea ziariștii cale de câteva sticle de tărie pe noapte. De când pișcotarii s-au mutat în online, toate aceste oportunități de răsfăț personal au dispărut. Așa că un party în numele presei scrise e nu doar o raritate, ci și o ocazie care merită aplaudată. Mulți dintre ziariștii prezenți s-au limitat la beri și cocktailuri, afișând acea demnitate a fiarei rănite, care nu vrea să se uite în spate și să vadă dâra lungă de sânge ce i se scurge din vene, dar în ochii câtorva oameni de la Realitatea TV se vedea că ar fi băgat în guă și ceva solid. Mda, o fi fost Dristor Kebab peste drum, dar câtă șaorma poți lua doar costumându-te în reporter deloc scarry și urlând “Trick or treat!”? Nici una cred că e, de asemeni, răspunsul corect. Pe la zece și jumătate, mulți cred că regretau că nu l-au întrebat pe Micutzu cum e cu mâncatul de copii, dacă sunt hrănitori și, în general, unde-i găsești moca. Asta e, dacă ne-a plăcut să ne ținem bățoși și să ne dăm intelectuali…
Pe la 11 noaptea, deja party-ul presei, ca să-i spunem așa, se cam restrânsese, sub năvala omului nou, consumatorul. Noi, sărăntocii care beam pe voucher, eram înghesuiți într-un colț. Ei, relaxați, plătitori și posesori de costume de Halloween, luaseră în stăpânire restul clubului. Norocul nostru că voucher-ele erau destule și au început să circule rapid, a răzbunare. În maximum o oră, diferențele sociale se cam șterseseră, barierele fuseseră zdrobite, iar noaptea se anunța promițătoare. Pe ici, pe colo chiar am văzut semne că mai lipseau doar câteva pahare cu tărie pentru apariția unei specii noi, supraviețuitoare: copilul de ziarist cu bani. N-am stat să văd dacă asta se și întâmplă, căci, oricât de ciudat ar părea, și în presa muribundă se muncește aproape la fel cum se muncea și înainte: în fiecare zi. Oricum, speranță mai există, atâta vreme cât, oricât de mișto ar fi online-ul, tot print-ul plătește băutura!
