Într-o seară de toamnă din anul 1984, la restaurantul scriitorilor din Casa Monteoru apare prințul Tomozei. Nichita Stănescu îi dăduse acest titlu prietenului său, pe care-l mai chema și Gheorghe. Bărbat frumos, cu păr cîrlionțat și ochi migdalați, poetul avea o trecere nebună la femei. Pe unele le cucerea la lansările de carte din orașele mai mici ale patriei. La restaurant, nici o masă liberă. Poetul cere încuviințare să se așeze la masa unor amici. Unul dintre ei, tot poet, îl întreabă pe Tomozei dacă-și mai aduce aminte de o lansare la Slobozia. Pe unde nu fusese prințul?! Așa că-i răspunde afirmativ. Sala aia plină, unde aplaudau toți după fiecare frază rostită de Tomozei, insistă celălalt. Prințul își aducea aminte, dar asta mai mult ca să scape de evocările comeseanului, care cam încleia cuvintele de pe urma unui vin roșu la litru, din care golise două sticle. La sfîrșit, responsabilul cu lansarea venise cu un teanc gros de cărți să le semneze poetul. Așa fusese, acceptă Tomozei măgulit, amintindu-și că nu rămăsese la banchetul de după fiindcă avea treabă la București, a doua zi de dimineață. Celălalt, care rămăsese la banchet, aflase secretul aplauzelor. Înainte de lansare, în aceeași sală avusese loc o reuniune a surdo-muților din Cooperație, așa că organizatorul îi rugase să rămînă și la întîlnirea cu Tomozei, din cauză că iubitorii de poezie din oraș nu se înghesuiseră la lansare. Unii dintre cooperatiști știau să citească din mișcarea buzelor vorbitorului, iar cooperatistele erau fermecate oricum de înfățișarea prințului.
Prințul, la Slobozia

Zoom Prințul, la Slobozia





