Prostia omenească – poveste a două aeroporturi

Departe înspre orizont, pierdută parcă în apele albastre ale Egeii, Rhodos ar putea părea unui grec naționalist un avanpost îndrăzneț plasat în coasta Asiei Mici tocmai pentru a apăra Patrida de barbarii de peste mare.

Imaginea e poetică, desigur, neavînd nici o legătură cu realitatea. Privită pragmatic, prin experiența turistului, Rhodos pare mai mult să fi fost împinsă cu scîrbă cît mai departe de Grecia, dar nu cu îndeajuns de multă scîrbă încît să fie cedată turcilor. Simpatrioții locali n-au văzut, probabil, Balcanii în viața lor, dar pentru ei balkaniki e un stil de viață pe care l-au adoptat cu rîvnă și frenezie. Practic, e cam singura situație în care dau dovadă de rîvnă și frenezie.

Grecia a fost trosnită nasol de criză, se știe. Dar, în cazul Rhodos, nu se știe că e criza din anii ’70. Scăpat din micile zone unde modernitatea și varul dat proaspăt se întîlnesc, ochiul descoperă un ținut uitat de timp. Din păcate, nu e timpul lui Platon și Aristotel, ci un soi de anii ’80, ăia nașpa, românești. Sărăkia încearcă să se ascundă sub spoiala kitsch-ului clasic de acum 30 de ani, iar bucătăria grecească – aia care face papilele gustative să pavloveze și cîntarul să tremure – se aruncă sinucigaș în tigaia de deep fried. Te temi de greci chiar și cînd aduc limonadă, pentru că, în zece cazuri din zece, e Fanta de lămîie.

Măcar marea e mare. Deși, după sejurul ăsta, te întrebi dacă băștinașii n-au pus și în valuri vreun concentrat pentru culoare.

Plecarea e momentul cînd grecii se mobilizează să-ți facă experiența memorabilă

Aeroport, bagaje, coadă – balkaniki triumfă glorios. Atmosfera te îmbie la reflecție și smerenie. Înțelegi secretul din spatele ortodoxismului puternic din Grecia. Lentoarea cu care avansează lucrurile te face să te dai cu capul de podea, iar mîndra de la ghișeu, aia care scrie cu două degete, rar și apăsat, fiecare etichetă de pus pe bagaj, te inspiră în fiecare secundă lungă precum veacul să-i pomenești morții și răniții ei de tîmpită.

„Muriți în chinuri!”, murmură nervoși românii din jur. Nu, nu e o înjurătură politicoasă, e sinistra realitate. Dacă lumea civilizată știe că, în aeroport, pui fiecare bagaj pe bandă ca să fie cîntărit și etichetat, pentru ca mai apoi banda să-l ducă singură înspre cală, aici grecii s-au gîndit să inoveze. Pui toate gențile, se cîntăresc la grămadă și apoi le iei frumos înapoi și te duci la altă coadă, unde un filotim a plasat aparatul cu raze. Stai la coadă ca să stai la coadă.

Nimeni nu înșeală vigilența lui Kerberos

Legendara potaie a lui Hades avea trei capete. Palicarul pus de strajă la poarta de securitate avea unul singur. Ăla sec. Dornic să-și facă datoria pînă la capăt, milițianul grec a insistat ca puștiul de doi ani din fața mea să-și scoată șepcuța, pentru că sigur ascundea în ea droguri și curve. Între timp, eu treceam glorios cu un bidon de două kile de apă. Apropo, care e faza cu apa interzisă, în afară de țigănia cu vinderea ei la suprapreț după ce treci de poarta de securitate? A încercat vreun terorist arab să bea apă și să se pișe în avion pînă se scufundă?

Și acum, un scurt „mulțumesc” pentru Tarom: Bă, dobitocilor,

nu știu ce înțelegeți voi prin cursă charter. Eu, în nemernicia mea, înțeleg să fie un avion mai puțin înghesuit ca un microbuz de navetiști din Lehliu-Gară. Cum ați stabilit cîte locuri intră în avion? A venit cineva și a zis: „Văleu, are pasagerii loc să-ți țină picioarele la picioare!” și atunci un șăf a decretat să fie intercalate încă două rînduri de scaune? Și dacă tot a venit vorba, bă, sinecuriștii ploii, vedeți că a apărut o chestie numită Internet. Pe care se poate face check-in. Direct. Fără să stai la coadă. Fără să aștepți grecoaice proaste să scrie cu două degete. Fără să tremuri că aceeași proastă îți dă locurile împrăștiat prin tot avionul, pentru că deja le-ai ales tu așa cum ai dorit. Da, știu, vorbesc la pereți. Pereți plătiți regește.

Dacă Rhodos a fost saki-saki din prostie, Otopeni a reușit să sugă și ultima picătură de răutate

Românii sînt economi. Dacă grecii ăia proști din Rhodos risipeau două scări pentru îmbarcarea pasagerilor în avion, românaki au decis că n-are sens. O singură scară, și aia adusă tîrziu, e prea destul. Și, pînă vine scara, privești patria pe geam. De exemplu, îi privești pe băieții ăia microcefali care descarcă gențile. Au ritmul în sînge: o geantă aruncată în scîrbă, un scărpinat în cur. Iar o geantă în remorcă, iar un deget în cur. Începi să te întrebi dacă băieții s-au angajat hamali nu pentru că urăsc gențile, ci pentru iubesc să-și scarpine abisul.

Dar sînt și ei oameni, ar fi unii tentați să spună. Nu, nu sînt. Adică poate ar fi, în sensul că provin din maimuțe. Dar uite că maimuțele știu să  folosească un cărucior de copil. Urangutanii angajați de Aeroportul Otopeni, nu. Ei înțeleg că un căruț se trîntește în scîrbă, cu roțile în sus, deși evidența și minima logică ar dicta altfel.

– Nu vă e rușine, de ce l-ați aruncat așa? – îl întreabă un tată nervos pe aeroportistul cu walkie-talkie.

– Nu l-am adus eu.

– Perfect, cine l-a adus?

– N-am văzut!

Are dreptate. N-avea cum să vadă ce se întîmpla la doi pași de el. El era ocupat să țină jumătate de avion cu ochii în soare, pentru că autobuzul menit să ducă pasagerii o sută de metri mai încolo nu venise. În fine, vine. Merge o sută de metri. Gata, toată lumea jos. Pașapoarte. Buletine. Genți. După cinci ani de drumuri lungi, văd că, în lupta dintre hamalii de pe Otopeni și geanta mea, aia mai deșteaptă a cedat. Muie Rhodos, muie PSD!