Protestul de țară

Prolog

Duminică, 5 noiembrie, ies din metrou la Piața Victoriei pe la 6 și un sfert și mă trezesc în fața unui țarc. Înăuntrul lui, o adunare de oameni, cam un sfert din capacitatea unui concert Delia din Piața Constituției. Întreb primul jandarm de ce e încercuită zona cu gard și îmi răspunde: ca să protejeze oamenii de mașini. Parcă în iarnă, când era piața umplută până la refuz și dădea pe dinafară pe arterele principale, nu era nevoie de gărduț; cine știe, poate se circula mai puțin din cauza poleiului. La zebră, un amic mă bate pe umăr și ne băgăm în concertul de portavoci și vuvuzele.

În jurul meu oamenii stau pâlcuri-pâlcuri și discută. Cei mai vizibili, cu pancarte mai coțofane, sunt vânați toți de aceleași echipe de televiziune. Am întrebat câțiva manifestanți de ce au venit acolo și am primit o paletă de răspunsuri: ca să protesteze împotriva abuzului în serviciu, taxei de solidaritate, pilonului II, măsurilor pentru reducerea pedepselor. Un tânăr frumos și liber îmi povestește că pericolul e plecarea multinaționalelor, unde lucrăm cam toți, și că ne-am supt dacă se retrag investitorii din România. Un domn pensionat se recomandă fost angajat MAI și o dă mai tranșant: a ieșit ca să apere Justiția în fața grupului de mafioți PSD-ALDE, care îți iau banii din buzunar și îl bagă în alt buzunar, și nu în ultimul rând pentru Belina și Ostrov, mai ales că el venise special pentru protest din Turgu Măgurele.

Drumul inițiatic

La 7 pornim în pas școlăresc în jos, pe Lascăr Catargiu. În același spirit al politeții cu care eram protejați de jandarmi, ocupăm, cuminți, doar jumătate din bulevard. Nu se simt tendințe de anarhie, marșul amintește de plimbările molcome de la Cluj. Din colțuri, sloganurile se nasc și se sting anemic, ca valurile dintr-un lac de acumulare. În loc să urce în trenul revoluției, participanții se plimbă burghez cu aplicația protestify. Pe străzi răsună „PSD, ciuma roșie”, „Nu vrem să fim o nație de hoți” și „Nu scăpați” – ultimul pica cumva ironic, pentru că lumea începuse să îl scandeze încă din fața Guvernului, când niște curajoși scrutau ferestrele instituției cu laserul verde ca să îi râcâie în ochi pe bugetarii absenți. La un moment dat, s-au stins toate luminile din clădire și eu eram convins că era portarul care se juca cu panoul electric.

În mulțime dau de tipa care în vremurile apuse ale PRO TV-ului fusese Alice, fata verde cu părul pădure, și care acum e profesoară. Mi-a zis că educația în România e praf și chiar și la mediul privat nu e cu mult mai bine, accentul pentru salvarea țării trebuie să se pună, deci, pe educație, educație, educație. Împingând o bicicletă roșie, îl ginesc mai în față pe tânărul regizor Nicolae Constantin Tănase, care, foarte bonom și jovial, între două răspunsuri despre motivația ieșirii în stradă, mă atenționează să nu calc în balegă. Eu, unul, nu eram la curent cu faza asta cu milițienii pe cai la adunări publice. Într-un fel, funcționează ca un contor al mulțimii: numeri distanța dintre două balegi consecutive, înmulțești cu timpul de parcurgere și afli lungimea convoiului.

Abia ce sfârșesc discuția cu domnul regizor, că din colțul ochiului mi-atrage atenția lucind, imperialist și destrăbălat, singurul steag american din stradă. Lângă el, doi inși: unul îl flutură, celălalt face live pe Facebook. Când mă duc la ei cu reportofonul telefonului, atmosfera devine ceremonială; cel cu telefonul ne ține pe amândoi în cadru, se întețesc curioșii, ba parcă se aprind și vreo două lumini pe noi. Omul ia o mină serioasă și vorbește despre cum America e cel mai important partener strategic în momentul de față și trebuie să marșăm pe pista asta în fața inamicului de pe frontul de est. În plus, Trump a zis că e la curent cu tot ce se întâmplă în România.

Deznodământ

Pe la Universitate, adunarea se mai ciobește puțin de la tinerii care au deviat prin Centrul Vechi – n-am stat să estimez anvergura fenomenului dezertor, că am fost parte din el. Merg cu amicul la Springtime să mănânc patru feluri de salată la alegere într-o singură caserolă, ca românii. Luăm metroul înapoi și schimbăm la Izvor. Sosim târzior. În direcția noastră vin agale grupulețe de oameni, acum chiar arată ca după un concert Delia. Strigătele sunt tot izolate, în schimb s-au scos jucăriile creative: văd o cutie cu desene cu comunism și banderole glumețe. Niște oameni țin sus două prăjini cu un banner cu „STOP #catastrofirea” și eu mă duc să fac dansul limbo pe sub ea, în uralele privitorilor.

A fost un protest pașnic și confuz ca un vițel mic și prost. Frustrant prin încetineala lui și lipsa totală de coerență și suflu. Nu mă așteptam să îi scoată din casa de nebuni și să îi împartă în smintiți și în mișei, dar un pic mai coios putea să fie. Spre mirarea mea, de la început până la sfârșit n-am auzit un singur slogan despre Colectiv, pe care credeam că masa critică îl recuperează înzecit după marșul comemorativ subțirel din 30 octombrie. Când am întrebat protestatarii dacă românii au memorie scurtă, mi-au răspuns neașteptat de pragmatic: nu, dar latura emoțională a tragediei s-a stins și poporul s-a reorientat pe căile eficiente de comunicare. Mi-am dat seama că petrecerea se sparge când la grupul nostru vine un individ și ne împarte pliante de recrutare în partidul #rezist. Ieși acasă.