Am o veche simpatie pentru tot ce e Radu Țuculescu. Muzician, om de teatru și prozator. E un tip special, dar nu pentru că își face treburile artistice la mai multe instrumente. Omul e „viu”, cum se spune, și asta fără eforturi speciale. E talentat și ca muzician, și ca regizor, și ca prozator. Îmi place cum scrie, chiar dacă e inegal și uneori n-o nimerește, dar simți în proza lui o voce puternică, spre deosebire de diverși profesioniști ai prozei care scriu bine, dar de multe ori par lipsiți de acele tainice însușiri după care recunoști un prozator. Adică din cînd în cînd, mai precis de cele mai multe ori, cînd Radu Țuculescu are acele scule fizice de prozator, numite coaie, dar și atunci cînd inspirația îi mai dă cu tifla, simți că artistic el o duce bine.
În acest volum de schițe și de mici povestiri, în care Țuculescu adună texte din anii ’80 pînă în 2016, descoperi un autor care pare să se fi școlit la autorii ruși de proză scurtă, dar care i-a citit pe vremuri și pe armeanul din America, Saroyan, și pe scriitorii satirici din URSS, din anii ’20. Asta nu înseamnă că Țuculescu nu i-a citit și pe autohtonii Băieșu și Theodor Mazilu, ca să nu mai zic de Caragiale, cel pe care se bazează ca autor de proză scurtă. Povestirile lui de o pagină și ceva sînt, cele mai multe, izbutite artistic fără cusur. Au o poezie conținută în ele care te face să cazi pe spate. Altele însă par scrise pentru Urzica de pe vremuri. Dar și în aceste cazuri te prinzi că autorul satiric nu e un fitecine. Asta ca să nu mai spun că și în revista Urzica apăreau din cînd în cînd schițe antologice.
Radu Țuculescu are umor, dar nu e umorist. Schițele lui, cu finaluri mai totdeauna neașteptate, te bagă brusc la idei, după ce îți vorbesc despre persoane obișnuite, care trec prin întîmplări oarecare și care, brusc, se trezesc în altceva. O femeie, de pildă, așteaptă un autobuz care nu mai vine. Totul e pînă la un punct normal, apoi femeia descoperă că putea să aștepte autobuzul care nu mai venea și de acasă. Nu e o chestie absurdă, ci un semn că femeia a intrat în regulile pe care nu le cunoștea.
În altă schiță, te trezești că o femeie care știe să pregătească papanași n-o mai nimerește la un moment dat, ceea ce pentru ea devine o tragedie culinară. N-aș zice că e mare lucru de capul acestei schițe, dar Țuculescu știe să scoată din ea măduva unei povestiri care te încîntă. Mi-au plăcut schițele sale despre cîini. Aici recunosc că am și o slăbiciune personală, dar trebuie să mai recunosc că el, artistic, a scos mai multe decît poveștile cu cîini pe care le citim pe Facebook și din literatura chinofilă de la noi și de la ruși.
Mi-au plăcut, de asemenea, schițele în care am recunoscut ziua de azi și pe cele de odinioară. Cele în care descoperim că lucrurile s-au schimbat, dar de fapt au rămas fundamental la fel. A se citi schița care dă titlul volumului, „Uscătoria de partid“, amuzantă, dar cam simplistă.
Nu m-am omorît însă după „Scrisorile către președinte“, care par cele mai recente dintre povestirile lui Țuculescu. Sînt niște pamflete, lipsite de ceea ce se cheamă treburile prozei. Nu mă interesează ce crede autorul ca pamfletar, chiar dacă pot fi de acord cu el. Artistic, aceste scrisori mi se par nereușite. Ele țin, în cel mai bun caz, de un soi de gazetărie de opinie, dar nu de proză, chiar dacă epistolele supărate ale autorului adresate lui Traian Băsescu mi se par cît se poate de aplicate.
Altfel, însă, „Uscătoria de partid“ e una dintre cele mai izbutite cronici făcute din pastile aproape homeopatice ale lumii în care trăim de aproape patru decenii.
Radu Țuculescu, Uscătoria de partid , Editura Școala Ardeleană, 2018.
517 vizualizări
