Deunăzi, la o petrecere nostalgică, Ștefan Agopian le povestește celor de față cum era să debuteze sub alt nume. Editorul lui de la Cartea Românească, Mircea Ciobanu, la care tînărul Agop se dusese după o exasperată așteptare cu manuscrisul în sertarul lui Alexandru Paleologu, care-l ducea politicos și graseiat cu vorba, i-a cerut să-și schime numele, înainte de a-i publica romanul.
Ce era aia „Ștefan Agopian”? N-avea rezonanță și suna armenește. Nu că Mircea Ciobanu ar fi avut ceva împotriva armenilor, dar ca să nu creadă cineva că romanul lui de debut nu era decît o treabă armenească, de strict interes pentru membrii comunității, Ștefan trebuia să-și găsească un pseudonim. Ateu și pe jumătate oltean, dinspre mamă, Agopian n-avea nici un motiv special să țină la numele lui. Dar căutarea unui pseudonim poate fi o afacere de lungă durată, chiar dacă volumul tău de debut nu mai așteaptă decît asta, înainte de a fi trimis la tipar. După vreo două săptămîni Agopian se duce, inspirat, ca propriul său naș, la Mircea Ciobanu. Avea pseudonim. Ștefan Hajdu! Și-l luase de la un sculptor ungur de la Paris, care-și franțuzise prenumele de Istvan, transformîndu-l în Étienne, dar nu se îndurase să-și schimbe și numele.
Cînd aude Ciobanu cum voia să se boteze literar Agopian, dă din cap ce cîteva ori – nu suna rău! Și un nume ca ăsta, indiscutabil, se ținea minte. Dar pe cînd Agop se gîndise la un pseudonim, și el reflectase la această chestiune. Ciobanu îi mai nășise literar și pe alții, așa că Agopian era aproape resemnat, așteptînd să audă ce nume literar îi găsise Ciobanu. Un nume care semăna cu un pseudonim, dar suna și foarte convingător: Ștefan Agopian.