Ca să fiu în ton cu sărbătoarea ce tocmai trecu, vă propun azi un mic exerciţiu de comparaţie, între un american şi-un englez. Ca să fim şi noi mai culanţi unii cu alţii, să nu ne mai batem joc fiecare de fiecare, ardelenii de olteni, oltenii de moldoveni, moldovenii de bucureşteni şi toată lumea de caracaleni.
Piesa* americanului (un greucean, profesor universitar!) e făcută ca la carte, după reţetă: el o-nşală, ea află şi dă pe goarnă, el vine cu propria lui variantă, prietenii comuni intră la fandacsie: cu cine ţinem? Rămânem prieteni cu el şi suntem de-acum certaţi cu ea, sau viţăvercea? În sală se râdea, dar eu n-am râs, că m-am regăsit în fraieru’ ăla de prieten comun pe care, la final, se supără toată lumea.
Pe de altă parte, piesa** englezului „intră“ uşor, ca un şpriţ de vară: ce se întâmplă cu noi când o pană de curent ne lasă hormonii să zburde. La asta am râs, n-am avut probleme: ce, la „bairamele“ din adolescenţa mea, nu se stingea lumina la „blues“-uri?!
Unu la zero pentru englez. Trăiască Europa Mare! Jos imperialiştii yankei!
* Cină cu prieteni, de Donald Marguiles vs. ** Comedie pe întuneric, de Peter Schaffer, ambele la Sala ArCub.
