Umblă vorba că Rareş Mănescu ar fi fost muşcat în lupta electorală de Cristian Poteraş. Sau că a luat ceva de pe paharele nespălate uitate de fostul primar al sectorului 6 la birou, sau, mă rog, sînt şi voci care spun că, pur şi simplu, aşa este Rareş Mănescu şi că înrudirea de creier şi personalitate dintre cei doi este absolut întîmplătoare, fără nici un suport biologic sau de altă natură.
De cînd a fost ales primar şi a promis un sector frumos şi curat, Rareş Mănescu nu a apucat să strîngă nici măcar fluturaşii pe care oamenii lui i-au aruncat la alegerile locale. În schimb, se prelungesc vechile anomalii şi, poate ca să nu ne mai holbăm la ele, apar altele noi care ne atrag atenţia, mînia şi înjurăturile.
Rareş schimbă bordurile ca pe şosele
De la Pasajul Lujerului pînă la Splaiul Independenţei, deci vreo trei kilometri, se schimbă bordurile. E vorba de Şoseaua Virtuţii. Această şosea, pe lîngă nobila trăsătură a virtuţii, a mai fost înzestrată şi cu darul aglomeraţiei, fiind poreclită, de cei care merg dimineaţa la muncă cu maşina şi stau cîte o oră în pasaj, şi Şoseaua Eternităţii. De trei săptămîni şoseaua a intrat într-o interminabilă şi megalomanică schimbare de borduri. Bordurile sînt pentru un oraş, zic eu, cam cum sînt pieliţele de la unghiile de la picioare pentru frumuseţea unei femei. Frate, arată genial, i-aş face două sute de copii, dar are pieliţele alea la unghiile de la picioare!… Nu cred să auzi vreodată un bărbat spunînd asta.
Sincer, cred că ar fi nevoie de borduri în Bucureşti doar dacă dincolo de carosabil s-ar cădea de pe planetă sau ar fi un hău infinit în care, alunecînd, te-ai lovi de capete de bendeaci care ţi-ar spune şi glume în timpul ăsta. Sau, nu ştiu, imaginaţi-vă şi dumneavoastră ceva!
Mă gîndesc că borduri se pun într-un oraş, într-o ţară, după ce, în primul rînd, ai ceva între borduri, adică şosele, după ce gîlgîie bugetul local de bani, după ce nu mai vezi boschetari prin parcul de la Moghioroş, după ce nu mai ai atîta mizerie nouă aşezată pe vechile straturi de jeg din ultimii ani în piaţa de la acelaşi Moghioroş, după ce se adună căcaţii de om şi de cîine dintre blocuri şi căcaţii de oameni care nu adună căcaţii cîinilor şi căcaţii de cîini care muşcă oameni, iar abia la sfîrşit, cînd vor fi reabilitate şi blocurile, la sfîrşit de tot, deci, primarul poate să se scarpine la buget pentru borduri.
Întrebări
Iar aici se nasc o groază de întrebări. De ce se scot bordurile pe o distanţă de trei kilometri dacă nu ai oameni să lucrezi decît pe doi metri lungime? De ce nu scoţi doar doi metri de bordură, seara, iar pînă dimineaţa le pui în loc pe alea noi? Zic asta pentru că pe toată distanţa pe care au fost înlocuite bordurile – un fel de-a spune, pentru că „se lucrează“ – sînt doar trei sau patru muncitori, dintre care doi stau tolăniţi ca mîrtanii ghiftuiţi pe care-i împingi cu piciorul pe parchet. În acest timp, se circulă cu greutate pe ambele sensuri, pentru că un metru şi ceva din şosea este ocupat de lucrări.
Deşi în astfel de cazuri ar trebui să vorbim de un alt gen de proces, trebuie să ne limităm doar la cel tehnologic.
Un mafiot mai mare decat „Harry Poteras” .