Credeam că prenumele lui se scrie „Mircea”, ca la toată lumea și ca-n Scrisoarea III. Nu, mi-a spus graficianul și sculptorul cînd ne-am împrietenit: E „Mircia”! Scund, vioi, prietenos și lipsit de țîfne artistice, Mircia Dumitrescu nu făcea caz dacă în loc de „i” se mai strecura cîte un „e” în prenumele lui, în presă. „Ce să-i faci, bătrîne!? Cronicarii și ziariștii pe cultură îmi scriu numele cum trebuie, dar îl schimbă corectura! Că cică „Mircia” nu există. Ți se pare că eu n-aș exista?” Extraordinar desenator și grafician de o expresivitate cu care te uluiește, Mircia a făcut și grafică la cărți ale clasicilor români și străini și ale cîtorva poeți în viață cu care era, e prieten.
Cînd M.D. s-a împrietenit cu Nichita Stănescu și i-a spus cum să-i scrie numele într-o dedicație pe o carte, poetul i-a spus mai întîi că așa ceva nu se poate. Artistul plastic insistă: se putea! Și-i arată buletinul. Atins brusc de aripa inspirației, Nichita Stănescu exclamă că „Mircia” era cu totul altceva decît „Mircea” și că, în unicitatea lui, acest nume trebuia pronunțat „Mir-ci-a”, cu accent pe i-ul din a doua silabă. „Da, bătrîne, așa zicea Nichita! Și vorbea serios!”
Cu toate că nu era scriitor, Mircia Dumitrescu venea din cînd în cînd la restaurantul Uniunii. Pînă în 1989, Cerberul de la poartă, care-l văzuse o dată împreună cu Nichita Stănescu, dăduse o fugă la Shapira responsabilul, să-l întrebe ce hram poartă insul mititel care era cu dl Stănescu, ca să știe ce să facă dacă mai venea și de unul singur. Nu știu cît citea Shapira, dar știa ce trebuia să știe, așa că i-a spus portarului, care era și debarasor de persoane, să-l lase să intre și singur.
După 1990, cînd au început certurile pe la Uniunea Artiștilor Plastici, Mircia nu s-a alăturat nici uneia dintre părți. N-avea timp de chestii din astea și nici nu prea înțelegea care era treaba. Așa că s-a retras din UAP.
Știindu-l însurat cu o unguroaică, frumoasa Ana, scriitorii cu care se conversa la restaurantul Uniunii îl mai zgîndăreau. Ce părere avea Mircia despre „pretențiile” ungurilor? M.D.-ul, patriot cu slăbiciuni arheologice, nu intra în polemici naționaliste. Îl întreba pe cel ce voia să-l ispitească dacă a auzit de ceramica de la Cucuteni. Indiferent de răspunsul pe care-l primea, Mircia răspundea triumfător: „Bătrîne, noi avem Cucutenii!”. Cu asta încheia discuția, la care, uneori, asista tăcută și soția lui de etnie maghiară, dornică să-l ia acasă.
1.092 de vizualizări
