Good night, sweet Queen! La plecarea către cele veșnice a Reginei (n-a trecut „în neființă“, așa cum a zis comunicatul emis de Administrația Prezidențială de la noi), tăticule, am zis să facem un bilanț al lungului mandat pe care l-a avut Elisabeta a II-a, 70 de ani, pe banca de la Buckingham, în calitate de coach al Marii Britanii. Știi, deși am pornit cu o parafrază de pe la finalul piesei Hamlet (era unu’ Shakespeare pe vremea primei epoci elisabetane), noi, microbiștii, nu credem că „restul e tăcere“. Totul e tărăboi. Merită să comentăm. Deși republican, scribul acestor rînduri ține să aducă un cuvenit și umil omagiu Reginei, dar și fotbalului din Insulă. Regina s-a identificat cu țara ei, iar Marea Britanie = Fotbal. Era o vorbă, de la Revoluția noastră: ce ați făcut în ultimii 70 de ani, doamnă Elisabeta?
În 1952, cînd s-a pomenit dulcea Lilibet pe tron, nu-i era tocmai bine echipei Angliei. Cu doi ani înainte, la primele Mondiale postbelice, după ce se hotărîse să iasă din superba și aroganta ei izolare, Anglia se făcea de tot rîsul – eliminată din faza grupelor, după un incredibil 0-1 cu neciopliții din SUA, fosta colonie. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, pe 25 noiembrie 1953, Anglia o încasa de la Ungaria, rău de tot, 3-6 pe Wembley. Era prima înfrîngere pe teren propriu, în fața unor adversari neinsulari. Primul meci interțări fusese ăla cu Scoția, în 1872. Umilința din ’53 de pe Wembley a fost mai grea decît cea suferită la Budapesta, 1-7, în fața marii echipe a Ungariei, cea care urma să dispute istorica finală de la Berna, la Mondialele din ’54. Ce să faci, dragă Liz?
Peste un deceniu și un pic, pe teren propriu, în 1966, echipa Angliei cîștiga Cupa Mondială. De atunci, sub lunga domnie a Elisabetei a II-a, au urmat multe alte episoade… Ce-i mișto e că, în aceste foarte multe decenii, Coroana, într-o manieră absolut special, a știut să conserve tradiția și să accepte noutatea – a binevoit să le acorde titlul de Sir unor oameni implicați în acest „sport de gentlemani, practicat de niște golani“. Apropo, în octombrie 1848, la Trinity College din Cambridge, reprezentanții școlilor fondatoare cădeau de acord asupra regulilor fotbalului bazat pe dribling – i-au zis noului sport dribling game, un an mai tîrziu… Ce părere ai (ne vei lipsi mereu), bunică Veta?
În cei 70 de ani de domnie ai Elisabetei, fotbalul insular a reușit să se miște cu ceva talent. În 1952, la venirea Reginei, mergea pe consacrata formulă kick & run– nu niște vlăjgani care se bazează doar pe forța fizică și pe fazele fixe. Azi, cum se poate vedea și cu ochiul liber, la TV, lucrurile s-au mai schimbat – e și pe dribling, ca la origini, e și pe mingicăreală. Toate ligile din Marea Britanie, fără să-și piardă tradițiile și specificul local, s-au priceput să mai învețe multe din fotbalul de pe continent (cu el ținem) și să se hrănească din resursele fostelor colonii. Vorba aia: în epoca elisabetană, fotbalul a progresat, într-o manieră conservatare. E o poveste de succes, pe bune!
La plecare, după atîtea alte alea, una peste alta, Elisabeta a II-a lasă o moștenire deloc neglijabilă, și-a făcut treaba, pare-se: Premier League este acum cel mai puternic și mai bogat campionat din lume, iar echipa Angliei, în ciuda Brexit-ului, a disputat (și a pierdut la mustață) finala Campionatului European. Ar mai fi atîtea de spus… Bine, măi, englezoilor, că v-ați trezit voi să inventați termenul de fairplay! Respect! Hai România!
o vizualizare
In anul 2005 ascultam cu stupefactie relatarile unor jurnalisti romani, care ma informau ca papa Ioan Paul II a trecut in nefiinta. „Iarta-i doamne, ca nu stiu ce spun” , mi-am zis atunci. Totusi, in plin secol XXI, sa spui despre un crestin practicant, ca a trecut in nefiinta, de la inalta tribuna a Administratiei Prezidentiale este o blasfemie la adresa celui plecat la cele vesnice. Si lipsa de profesionalism. Recomand puilor de comunisti care dau asemenea comunicate cursuri de recalificare. Alternativa ar fi demisia din pozitiile pe care le ocupa prin impostura.