Regele Solomon înţeleptul hotărăşte în pietatea sa filială faţă de tatăl lui, regele David, să se scrie o istorie a faptelor şi întîmplărilor neasemuitului David. O istorie care să pună capăt tuturor contrazicerilor şi zvonurilor neîntemeiate despre viaţa măritului rege poet, iubitor de Dumnezeu şi ajutat de El, într-ale sale. În înţelepciunea lui, regele Solomon dă ordin să se înfiinţeze o comisie care să ia la cercetat izvoarele scrise şi nescrise despre făcătorul de bine David.
Cel căruia i se încredinţează înalta misiune de a redacta o dată pentru totdeauna această cronică e istoricul Ethan ben Hosaia, om onest şi iubitor de adevăr. Din comisie mai fac parte mari demnitari, printre care şeful Securităţii regelui,un profet oficial şi doi scribi. Pentru a scrie Relatare despre regele David, Stefan Heym s-a consultat cu mari cunoscători ai Vechiului Testament şi cu istorici, căci romanul era de două ori pe muchie de cuţit. Heym şi-i putea pune în cap şi pe apărătorii religiei, dar şi regimul din RDG, unde a ales să trăiască după Cel de-al Doilea Război Mondial, cînd a părăsit Statele Unite.
Ethan istoricul se pune serios pe treabă, dar între două documentări la surse despre marele rege, vede el că una e viaţa îmbelşugată de la curtea lui Solomon, constructorul Templului, şi cu totul altfel îşi duc zilele locuitorii obişnuiţi. Taxe, corvezi, sărăcie şi crime, lucruri care-l indispun pe cinstitul istoric, în ciuda neobositei activităţi a energicului şef al Securităţii.
Astea ar mai fi cum ar mai fi, căci marile edificii se ridică şi cu sacrificii din partea poporului, dar cercetînd Ethan sursele despre faptele marelui David începe să se cam scarpine în cap şi să se întrebe cum ar putea împăca adevărul tot mai neconvenabil, cu cererile comanditarului care vrea o cronică strălucitoare despre binele şi numai binele făptuit şi gîndit de regele profet, psalmist şi harpist. Căci ceea ce i se cere să scrie e o ficţiune pe care el să-şi pună numele de istoric respectat, iar în mintea lui se naşte ideea periculoasă de a scrie totuşi adevărul, ca istoric ce se află. Or demnitarii regelui Solomon încearcă să-l lămurească asupra faptului de netăgăduit că adevărul nu e neapărat ce s-a întîmplat, ci ceea rămîne scris că s-a întîmplat, iar unui istoric care ţine la pielea lui şi la binele familiei sale trebuie să-i intre în cap atîta lucru.
Gîndind că în RDG o asemenea carte s-ar putea să provoace indigestia autorităţilor, Heym a scris relatarea mai întîi în engleză, pentru un caz de ceva, şi de-abia după aceea a tradus-o în germană. Cînd a apărut în româneşte, romanul era deja celebru în lume, dar asta n-a însemnat că publicarea sa la noi n-a stîrnit mirări şi o anumită complicitate între cititori. La noi se construia Casa Poporului, lumea trăgea tot mai tare mîţa de coadă, iar istoria se rescria în draci.
Nesăbuitul Ethan ben Hosaia, în ciuda tuturor sfaturilor binevoitoare primite de la demnitari, umple un lung pergament cu faptele adevărate ale fericitului rege David, făcîndu-şi iluzii că adevărul e singura pavăză şi menire a istoricului. Dar cum nu e atît de naiv încît să nu-şi dea seama că l-ar putea aştepta tot ce e mai rău din cauza îndrăznelii sale se aşteaptă la urmări nasoale.
Singura pedeapsă la care nu se gîndeşte, cea mai cumplită şi mai rafinată pentru un om ca el, e ca istoria lui să fie interzisă încă dinainte de a deveni publică, numele lui să fie făcut uitat, iar el să fie lăsat în viaţă, pentru a-şi contempla din exil moartea ca autor.
