Era vreo 4 după-amiaza, ceasul unui prînz trecut deja înspre cină. Ne cam luase foamea, tot măsurînd cu pasul faleza cu restaurante din Pescara, de la capătul lui Ponte del Mare pînă la fîntîna-monument Nave. Dintre atîtea variante de locuri de mîncat înșirate la marginea aleii largi, pe care lumea se preumbla ca în food court, nu ne hotăram ce să alegem și oscilam, ca măgarul lui Buridan, între grămezile de fîn: la unii era prea gol, la alții prea plin. Pînă la urmă, am evitat leșinul prin inaniție via indecizie, intrînd în Ristorante Positano Da Vittorio. Pe terasa ocupată în majoritate de italieni (semn întotdeauna de bun augur: în restaurantul frecventat de localnici, se mănîncă de obicei bine), unde ospătarii abia pridideau să onoreze comenzile. Ne-am așezat la una dintre relativ puținele mese libere, cu vedere peste stradă la casa veche cu fațadă albastră și graffiti multicolor.
Fiindcă erau pentru prima dată în Pescara, Cristi și Mia și-au luat pescărie: fructe de mare, calamari, plus, pentru varietate, niște cartofi prăjiți, o salată și două Bira Moretti mici, singura bere disponibilă. Scroll-înd oferta de pe telefon (din motive de pandemie, meniul era la momentul ăla accesibil numai online, prin scanarea codului QR afișat pe panoul de la intrare; comanda nu se lansa direct la bucătărie, selecția fiind doar comunicată sau, dacă n-aveai vorbele în italiană la tine, arătată ospătarului pe ecranul telefonului), îmi venise poftă de o Margherita, dar, ghinion, pizza nu serveau decît seara. Sub privirile agasate ale chelnerului bătrîn și plictisit, sătul parcă de noi, a trebuit să mă reorientez rapid: am comandat, deci, primele paste pe care mi-au căzut ochii, pe numele lor de catalog, Spaghetti al pomodoro fresco e basilico, și o bere mare, la 0,66 l.
Vreo jumătate de oră a durat umplerea farfuriilor noastre. Pardon, decorarea. Porțiile primite au fost un pic mai mari decît cele gourmet: o mînă de ghiuluri din aluat mînjite cu sos de roșii – la mine; trei creveți mici, un peștișor, vreo 20 de inele de calamar, cam tot atîtea felioare de cartof și șapte frunze de salată – la ei. Toate gustoase, nimic de comentat. Neprețuit de gustoase. Cînd ne-a venit nota de plată, calculînd la cantitate, cumpăraserăm, de exemplu, cartofi prăjiți cu vreo 60 de euro kilogramul: incluzînd și coperta de doi euro de persoană, pentru experiența asta culinară care ne-a amețit un pic foamea, Don Vittorio ne taxase cu 52 de euro, fără deranjul curierului (la cît de indiferent a fost chelnerul, neemițînd o silabă măcar, în locul lui putea veni și un livrator de pizza – adică, nu, că pizza nu serveau). Dar, na, cum să încaseze cîrciumarul pescarez de vreo două-trei ori mai mult decît costurile altfel decît umblînd la gramaje, amendînd neinspirația sau aroganța unora de a mînca la cîteva zeci de metri de apa Adriaticii, cel mai scump loc din oraș?
P.S. La plecare, un tip de la masa alăturată, cu ochii pe gimbal-ul în care-mi fixasem telefonul, mă interpelează curios: – Sei regista, signore? – Sono giornalista, signore, travel journalist. Mda, tot un fel de regizor, dar de filme turistice.
1 comentariu