Revolta orgoliului literar

România literară avea pe vremuri o pagină, a doua, care se numea „Viața literară”. De ea se ocupa un domn de vreo 70 de ani, mititel și energic, Al. Raicu. Toate ședințele cenaclurilor de cartier și șezătorile de la cămine culturale de care n-auzise nimeni erau povestite în cîteva rînduri în pagina aceea. Dacă citeai notițele cu pricina, aveai impresia că Bucureștiul și țara gemeau de scriitori geniali, ignorați pe nedrept de edituri și de critici. Roger Câmpeanu, secretarul general de redacție, mi-a dat pagina aceea cînd, din motive de sănătate, Raicu n-a mai putut s-o păstorească. Neobositul reporter al vieții literare nu străbătea țara și cartierele Capitalei pentru a fi de față la evenimentele despre care scria. Primea scrisori la redacție, din București sau din țară, pe care le transforma în însemnări pentru eternizarea vieții literare. Unele dintre aceste mesaje epistolare mi se păreau de un ridicol nemărginit, drept care nu le publicam. După vreo două luni, Roger îmi spune că vreo douăzeci de scriitori îl anunțaseră că nu vor mai cumpăra România literară fiindcă „nu mai reflectă corespunzător” viața literară a țării. Geniile de cartier și autorii răsfățați ai căminelor culturale se revoltaseră. Roger, care-i cunoștea pe cei mai mulți dintre ei – o dată pe an veneau în pelerinaj la redacție –, mi-a spus că toți acești clienți ai bătrînului Raicu decupau notițele acelea, în care unii erau doar pomeniți, pentru albumul gloriei lor, ca probe că prima revistă literară a țării scria despre ei.