Cum poți fi cinstit cu tine însuți, fără a-i mai pune la socoteală pe ceilalți, atunci cînd trăiești o viață dublă? Întrebarea asta l-a chinuit mulți ani pe Gide. Cînd a hotărît să scrie deschis despre sine însuși, autorul Falsificatorilor de bani ajunsese un nume care conta printre scriitori și artiști, însă nu era nici pe departe o personalitate populară.
Gide își cunoștea suficient de bine concetățenii ca să nu se aștepte la nimic bun din partea lor de pe urma sincerității sale. Știa ce pățise, în Anglia, Oscar Wilde, care-l sfătuise să vorbească deschis despre homosexualitatea sa. Celebritatea nu-l apărase pe Wilde de pușcărie pentru preferințele lui sexuale afișate. Gide, care a avut grijă multă vreme să păstreze secretul vieții sale duble, s-a văzut în situația imposibilă ca soția lui, pe care o iubea fără rezerve, să devină geloasă pe amantul lui secret. Gide a trebuit să se despartă de ea. Nu fiindcă ar fi vrut, ci pentru că doamna lui nu putea să-i ierte dubla infidelitate: și față de ea, și față de genul ei.
Împăcarea lor de mai tîrziu n-a fost decît un compromis al bolii ei, iar revenirea lui Gide s-a datorat și faptului că era citit și citat de noile celebrități ale Franței intelectuale. Dacă citești azi textele lui de tinerețe, cele din Întoarcerea fiului risipitor, descoperi în tensiunea lor stranie ceea ce Gide voia încă de pe atunci să dea de înțeles despre el însuși, pe cale metaforică, dar și căutările sau mai degrabă bîjbîielile lui în materie de iubire și de sex.
Asta e una dintre marile ciudățenii ale textelor de tinerețe ale autorilor celebri. Spun mai tîrziu mult mai mult decît ar fi vrut autorii lor cînd le-au scris. Așa se face că tînărul Gide, care scrie misterios-poetic despre cîteva mituri ale omenirii, e dat de gol apoi de textele aceluiași Gide, ca într-o oglindă care mărește necruțător în timp imaginea celui care se uită în ea.
Cam prețios în stil, ca orice discipol care își caută locul, dar vrea să dea de înțeles, orgolios și apăsat, de unde se trage, Gide scrie ironic-înțelegător despre Narcis, cel îndrăgostit de sine însuși, care pupă apa cînd vrea să se sărute. Ulterior, Gide își tratează cu ironie narcisismul care-l face ca, indiferent ce ar scrie, să fie obsedat de el însuși. În alt eseu poetic, scriind despre „Încercarea iubirii”, tînărul Gide dă un prim semn, discret, despre dubla sa orientare sexuală. Dar cel mai cuprinzător dintre „tratatele” sale, cum își numește grav Gide aceste texte, prin care vrea să-și exprime diferența și proximitatea artistică, e cel despre întoarcerea fiului risipitor. Aici îl descoperi pe Gide, cel de mai tîrziu, și îl înțelegi pe tînărul autor care ar fi vrut să fie și special, dar și acceptat de ceilalți.
Pentru Gide, un autor fără cititori nu înseamnă nimic, așa că, zice el, autorul aflat în această situație trebuie să-și pregătească cititorii de mai tîrziu. Asta mai ales pentru că toate s-au spus, dar cum nimeni n-a stat să le asculte, trebuie să le spui din nou. Cînd a făcut apologia homosexualității, Gide a ales calea unui dialog socratic, pentru a trimite la vremea cînd această înclinație a bărbaților către bărbați nu deranja pe nimeni. Iar atunci cînd a respins și catolicismul și protestantismul, autorul Pivnițelor Vaticanului n-a uitat să precizeze că e și va fi un creștin cît se poate de credincios. Ceea ce n-a împiedicat Vaticanul să-i pună opera la index, după ce Gide nu mai putea răspunde.
André Gide, Întoarcerea fiului risipitor, traducere de Magda Răduță, Ed. Polirom, 2015.
