Interesant și talentat fără măsură acest Jón Kalman Stefánsson, al doilea romancier islandez pe care-l citesc – primul a fost Sjón), dar deloc pe gustul meu în două privințe. M-a iritat autenticismul sentimental cu care-și tratează personajele cînd acestea își declară dragostea. Nu mă interesează că astfel autorul vrea să mă convingă că așa e cutare personaj cînd îl înfierbîntă amorul, stîngaci și repetitiv pînă la ridicol, sub acoperirea că el nu face decît să-l citeze. Și „citatele“ ajung pînă la urmă tot în contul autorului, chiar dacă J.K.S. pare să nu înțeleagă atîta lucru. Tot așa se întîmplă și cu considerațiunile despre literatură ale personajului său scriitor, care mi s-au părut clișeistice, încît ar fi putut lipsi fără pagubă.
Dacă n-ar avea talent și inspirație să-i prisosească, islandezul n-ar fi dovedit buruienile kitschoase cu care-și parazitează textul. Căci Povestea Ástei e o inspirată saga de familie, scrisă parcă la dictarea vreunei zeități scandinave. Povestea curge cînd năvalnic, ca o apă de munte, cînd liniștit-impunător ca un fluviu temeinic așezat în matcă, cu tot mai lungi întoarceri într-un trecut al începuturilor, miraculos și, deopotrivă, stăpînit de nenorocire, ghinion și moarte.
Personajele islandezului n-au măsură în ceea ce fac, încît atunci cînd se întorc pe făgașul vieții obișnuite, timpul li se duce pe îndreptarea greșelilor în care au picat la beție, la masa jocurilor de noroc ori cu prostituate, în vîrtejuri care-i fac pe bărbați să-și piardă judecata, iar pe femei să renunțe la tot ca să înceapă o viață nouă, căzută.
Ásta, care a primit numele unui personaj de roman, din soiul celor storcătoare de lacrimi, pe care le citesc persoanele fără pretenții literare, devine, din eleva-model, adolescenta-problemă, încît e trimisă să-și bage mințile în cap undeva la capătul lumii islandeze, într-un loc în care turiștii bogați se duc să se bucure de farmecul promiscuității și al lipsurilor de tot felul, iar adolescenții care s-au dedat la violențe, ca ea, să se reabiliteze prin muncă și prin umilință. Mai tîrziu, cînd ajunge la Viena, studentă sclipitoare, dar mereu în căutare de experiențe pe muchie de cuțit și chinuită de complexe care o surpă pe dinăuntru, își ratează sinuciderea, într-o mansardă în care, tocmai ca să nu dea greș, ia mai întîi somnifere combinate cu un vin prost, apoi încearcă să se și spînzure cu o funie cumpărată de la un magazin de bricolaj. Scena e de un grotesc uriaș, împănat cu observații acute despre viață și despre dreptul sinucigașilor de a nu fi salvați de societatea care le vrea binele. Frînghia e cea care o salvează, fiindcă, amețită de vin și de somnifere, Ásta nu izbutește s-o lege de grindă. Cade cu scaunul, zgomotos, de-i alarmează pe proprietari, care dau telefon la 112-ul vienez, iar studenta se trezește în timpul suspendat de la secția de psihiatrie a unui spital.
Moartea și Iubirea în căutarea divinității protectoare, Sexul, sînt marile teme ale romanului – mai cu seamă moartea, căreia personajele îi dau tîrcoale cu insistență și cu acea curiozitate specială a celor ce cred în viața de apoi și în virtuțile fericite ale poeziei. În carte sînt amintiți și citați cu solemnitate barzii și poeții recenți ai Islandei, inclusiv premiatul cu Nobel Halldór Kiljan Laxness, pe care Stefánsson, el însuși poet, nu-l ia la forfecat după obiceiul știut al tagmei. E drept însă că nici nu i se închină postum. Doar îl pomenește.
Sub pojghița unui postmodernism în care parodia e înlocuită de invocarea solemnă și cam de-a valma a lucrurilor care-ți taie răsuflarea și te fac să-ți spui, mut de admirație, „Așa ceva nu există!“ și a kitschoșeniilor dragostei, Povestea Ástei e o saga inspirată, adesea halucinatorie, a căutării reazemului în alcătuirile simple ale lumii de odinioară – ceea ce uneori nu e decît o aiureală – și a fericirii de la granița morții, adusă de experiențe care-ți dau totul sau nimic.
Jón Kalman Stefánsson, Povestea Ástei, traducere din limba franceză și note de Magda Răduță, Editura Polirom, 2022.
