Cică vor să pună selecționer străin. Ar trebui să mai aducă și 23 de jucători nemți, spanioli, italieni sau, de ce nu, albanezi.
Pînă și albanezii… Așa am ajuns să ne tot ofticăm de la o vreme încoace, comparîndu-ne cu frații noștri de suferință din Balcani. Cot la cot, luptăm pentru evitarea lanternei roșii în multe clasamente europene. Ultima oară cînd ne băteau era acum 68 de ani. În ziua de azi ne-au caftit iarăși, ne-au redus la o tăcere rușinoasă. Ne-au umilit, ne-au torturat, ne-au răsucit cuțitu-n rană și ne-au băgat obiectu-n ațe, prin golul decarului lor, Sadiku. Da’ și noi, suporterii români, prea sîntem masochiști. Ne place să suferim dimpreună cu reprezentativa țării noastre. Ne-am făcut curaj cu palmaresul întîlnirilor directe, ne-am îmbătat cu fantasme. Degeaba nu ne mai învinseseră ei de aproape șapte decenii. Noi, pînă-n pragul decesului, n-am vrut să recunoaștem evidența, doar din dragoste necondiționată: avem cea mai slabă echipă națională din ultima jumătate de secol.
Băieții ca băieții, să-i lăsăm în pace. Ăștia sînt, atîta știu, atîta pot. Mai multe puteam spera de la venerabilul Tata Puiu. Din păcate, cel mai mare antrenor al veacului trecut a demonstrat că, într-adevăr, aparține altei ere. Așteptam o viziune cît de cît actuală, măcar niște momente de inspirație, o sclipire, ceva. Nu i-au ieșit decît niște justificări penibile, de moș depășit și înăcrit, după eliminare. E adevărat că nici tinerii de la conducerea FRF, futuriștii, reformatorii, nu-s mai breji. Cu declarațiile lui demagogice, Burleanu pare recomandat mai degrabă pentru politică decît pentru fotbal.
Au schimbat staff-ul medical și au adus psiholog la lot, fix în pragul turneului final. Nu așa se întăresc mușchii și mentalul, în ajun. Or fi competenți specialiștii ăștia, tot ce se poate, da’ nu s-a simțit. Tocmai că ne-au lipsit vîna și atitudinea aia pozitivă, bătăioasă, de învingător. Parcă ne-am consumat toată benzina în partida de debut, să nu ne facem de cacao. Pe urmă, treaba a mers în jos, cu o echipă tot mai obosită și mai demoralizată.
Bilanțul nostru (al lor!) la Euro 2016 sună chinuitor. Un meci bun, dar pierdut, cu Franța. 60 de minute acceptabile, dar urmate de o jumătate de oră agonizantă, cu Elveția. Și, în decisiv, bomboana pe colivă, o lungă tortură cu Albania. Puțin, mult prea puțin. Vom mai comenta, desigur.
Bine c-am scăpat de chin. În cîteva zile ne trece durerea. De acum încolo, mai relaxați, fără atîta implicare emoțională, ne vom bucura de spectacolul fotbalistic de la turneul final, chiar dacă ai noștri au plecat rușinați din Franța. Păi, la o adică, nicăieri nu e mai bine ca acasă. Hai Europenele!
